Am crezut, sincer, în acest proiect generos. Şi ca istoric, care ştie bine ce tragedii au izvorît de pe bătrînul continent (culminînd cu cele două războaie mondiale, dar înainte fuseseră Războiul de 100 de ani, Războiul de 30 de ani etc.) – şi ca om de cultură, căruia i-ar fi plăcut să fie compatriot cu Homer, Dante, Shakespeare, Mozart, Balzac…

Era frumos. Aşa cum frumoase erau şi simbolurile noii construcţii: cele 12 stele aurii pe fondul unui steag albastru şi Oda Bucuriei. Imn la care mulţi dintre membrii Parlamentului European refuzau să se ridice în picioare, în frunte cu Jean Marie Le Pen, fiica sa, colaboratorii lor din Frontul Naţional. La început nu i-am înţeles.

Pe urmă, mi-am dat seama că ei nu vor să se prosterneze în faţa a doi germani: Beethoven şi Schiller. Atunci cînd spui că tu ai un Mesia, în persoana Ioanei d’Arc (aşa cum mi-a spus mie Le Pen, în 2002, cînd l-am vizitat la castelul lui de lîngă Paris, pe cînd era finalist al alegerilor prezidenţiale, la fel cum fusesem şi eu, cu un an înainte) – nu mai e nimic de explicat, sau de înţeles. Normal că francezii se închină la ,,Marseilleza”, nu la ,,Oda Bucuriei”.

Normal că niciodată nu pot fi şterse, cu buretele, cele două veacuri de războaie şi litigii teritoriale între cele două ţări, indiferent cît s-ar ţine de mîini François Mitterrand şi Helmut Kohl. Substratul conflictului franco-german e prea profund. Prea complicat. Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost de ajuns, au turnat gaz pe foc şi orgoliile englezilor. Acum, s-a ajuns într-un punct mort – exact cum am prevăzut. Am fost, 5 ani, membru al Parlamentului European.

E inutil să spun că am văzut şi am înţeles multe. Acei oameni se aflau acolo din diferite motive, dar în nici un caz din idealismul unei noi construcţii. Construcţie care nu se face din cărţi de joc, sau din cuburi, ori module – ci din oameni. Iar oamenii sînt mînaţi mai mult de interese materiale decît de idei nobile. Am avut numeroase motive de nemulţumire, în primul rînd legate de pierderea identităţii umane şi naţionale.

Mă refer la spiritul gregar, de turmă, al voturilor şi acordării dreptului la cuvînt: dacă nu făceai parte dintr-o ,,familie” politică (populari, liberali, socialişti, verzi etc.) nu puteai vorbi, în plen, decît o dată la 3 luni. Iată motivul principal pentru care, în 5 ani, eu am rostit doar 31 de discursuri: eram neafiliat, adică independent. (Ce-i drept, am publicat 9 volume sub egida Bruxelles-ului.) Ori nu era deloc bine să fii independent, noţiune care este exclusă din normele Uniunii Europene.

Despre ce independenţă a Justiţiei, de pildă, poate fi vorba, de vreme ce un europarlamentar ales e pedepsit dacă e independent? La vot, stătea unul, sau una, la cap de rînd şi făcea semne: da sau nu, cu degetul în sus sau în jos. Asta iar nu mi-a plăcut. Aşa ceva se numeşte ,,vot imperativ” şi e ilegal. Joi la prînz, cînd se dădea ultimul vot al acelei sesiuni, era o buluceală la ieşire de parcă se producea un cutremur, sau vreo altă calamitate: în cîteva minute, aula se golea, aleşii cărînd după ei valize cu rotile, cărucioare etc.

Nu mai vorbesc de faptul că, la cca. 700 de eurodeputaţi erau vreo 7.000 de băgători de seamă. Am să scriu odată, pe larg, amintirile mele din Parlamentul European. Şi cine mă cunoaşte ştie că am un ,,ochi electronic” imbatabil, ca şi o memorie bună.

Aşa că, din multe motive, acest experiment s-a dovedit a fi nereuşit. Acum înţeleg de ce au eşuat toate tentativele anterioare de unificare a Europei: una e socoteala pe hîrtie şi altceva e să aduni oameni şi ţări la un loc – ca să facă ce? L-am studiat pe acest portughez, J.M. Barroso: principala lui grijă a fost să bage pe gîtul României, unde a ţinut figura, vreo 12 avioane F-16, second hand, afacere la care el şi o rubedenie de-a lui aveau interese financiare. Dar Emma Nicholson cu ce s-a ocupat, decît cu şpaga? Dar Günter Verheugen, sau Tony Blair?

În 2001, eram membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, alături de Ilie Ilaşcu. N-am fost primiţi în nici un grup, dar a fost primit cineva din fosta Asie sovietică (?!), desigur, mai european decît noi. De ce? Gurile rele spuneau că făcuse o ,,donaţie” enormă unei fundaţii, patronată de liderul acelui grup politic, englezul David Atkinson. „Englezii sînt, cu desăvîrşire, lipsiţi de caracter” – o spunea chiar un englez, în Secolul XVIII, filozoful David Hume. Şi, în general, avea dreptate. Corupţia e factorul principal care sapă, din interior, Uniunea Europeană.

Nişte vechi puteri imperialiste au băgat, în aceeaşi oală, mai multe ţări pentru a le controla şi a le jefui mai bine. Îmi vine în minte, din nou, titlul unui excelent studiu, publicat, în urmă cu cca. 10 ani, de fostul meu coleg de la „Lumea” şi Agerpres, Ilie Şerbănescu: „Ne daţi economia? Vă dăm aderarea!”. Şi le-am dat economia. Romtelecom, Romcim, Sidex, Petrom, Băncile etc. Şi, ce-i drept, ne-au dat aderarea, dar la ce ne-a folosit? România e membră a Uniunii Europene de mai bine de 7 ani, însă nivelul de trai e tot mai jos.

Singurul avantaj este că românii pot circula şi pot munci în Europa, dar ce ne facem cu copiii lor, rămaşi acasă de izbelişte? Unii se sinucid, alţii mor ca şoarecii, arşi de vii. Impresia generală, de corupţie şi batjocură, a fost confirmată de alegerile din 26 mai 2014. Au fost alegeri, poate, în restul Europei – la noi, a fost vorba de un meci trucat, de un blat ordinar. Uitaţi-vă cine reprezintă, chipurile, România în Parlamentul European: 3 neveste, 5 amante, mai mulţi bişniţari şi indivizi penali. Asta e contribuţia noastră originală la valorile europene. Odinioară, îi trimiteam acolo pe Nicholas Olahus, Dimitrie Cantemir, I.L. Caragiale, Gogu Constantinescu, Emil Racoviţă, George Enescu, Martha Bibescu, Anna de Noailles, Henri Coandă, Constantin Brâncuşi… Acum, am trimis nişte paraşute inculte şi cîţiva troglodiţi, care au plătit, cu bani cash, sinecurile respective. Cine să ne respecte? De ce să ne respecte?

Dar avea, oare, Occidentul nevoie de personalităţi din România? Nu, nu avea. Cei de acolo vor slugi docile care, din cînd în cînd, să faciliteze nişte contracte băneşti frauduloase. Aşa cum au fost cele referitoare la fregatele britanice ruginite. Te simţi bine, Ioan Mircea Paşcu? Dar tu, Adina Vălean, din pricina căreia Crin Antonescu şi-a vîndut partidul ca pe o mîrţoagă, la Obor?

Am să vă spun mai multe altă dată. Acum vreau doar să marchez momentul: Marea Britanie iese din Uniunea Europeană. Zidul Berlinului n-a căzut, doar s-a mutat pe Canalul Mînecii. Acesta e începutul sfîrşitului pentru un edificiu politic pe care l-aş numi „potemkiniadă”.

CORNELIU VADIM TUDOR

Recomanda-ne si cometeaza acest articol.

Tweet