Luni, 30 Noiembrie -0001 00:00
Categorie: Cultural
Accesări: 439

Emil Cioran şi Holocaustul din România

Motto: „E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sînt datori. Dar nu le cerem decît să recunoască adevărul!” În revista „Cadran politic", anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2 009, sînt publicate cîteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, d-lui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioa n Petru Culianu. Textul publicat de dl. Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sînt convins, va face istorie: „Ion Deaconescu: Şi, totuşi, ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii? Emil Cioran: Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (...) şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sînt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii ‘40, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.” Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci, dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a dep ins cît de cît de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile! Iată, însă, că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sînt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştiinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, cînd i-ar putea scoate pe români datori ş i vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gîndit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass-mediei internaţionale!... Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerînd că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest... Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atît de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă! ...Da, sînt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară cînd trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cît de mult m-am înşelat de fiecare dată cînd am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să s e reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins pînă acum de teza holocaustului din România şi luînd acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decît atît: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Cînd spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar cînd spun „cinstit” mă gîndesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci cînd sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atît de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.! ...Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai tîrziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stîrni nenumărate comentarii. Rîndurile de faţă nu urmăresc decît să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposib il de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfîrşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decît laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzîndu-ne pe noi, „blîndul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atît cît ne-am implicat în istoria evreimii, am făcut-o mereu ca binefăcători, iar, în anii „patruzeci”, ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sînt datori cu recunoştinţa lor şi nu sînt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie. Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atît de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi, în primul rînd, pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au genocis şi holocaustizat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mîna justiţiei divine, atît de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!... Nu există plată şi răsplată decît aici, pe pămînt!... Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!... Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!... ...Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bîntuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai ...productiv – horribile dictu, să fac cîteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc aminte despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar, în 1986 şi 1988, faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea... Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decît toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat. Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gîndirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gîndului opr it din zborul său lin, planat... Cît s-a mai necăjit Cioran cînd a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar... Deci cedase! Se apucase de scris!... La a doua întîlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept pînă a încheiat discuţia pe care o purta la cîteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întîrzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci cînd interlocutorul i s-a plîns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere... „Aveţi grijă, ce se va întîmpla cînd (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mîna de pe evrei? Mîna azi atît de protectoare!" Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986. Am făcut-o în 1988, iată, anul cînd Noica i-a dat şi d-lui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întîi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Ş i am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui Nea Petrache. Iar cînd a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad-hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de ceea ce avea de spus nea Petrache, Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!” şi a continuat spunînd că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curînd îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decît tineretul dezabuzat din Occident... La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass-media din toată lumea este preocupată să răspîndească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată, cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej? Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente bio grafice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au petrecut-o plănuind şi acţionînd împotriva românilor, a i ntereselor României. Ideea mea, discutată şi la Bucureşti cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul, atît de vizibil în presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene, era, de fapt, expresia unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe tragice pentru români. Căci, cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atît, ci abia după moartea „cizmarului” au declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate planurile, inclusiv pe plan biologic, atentînd la integritatea zestrei noastre genetice. Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” – formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: deromânizarea României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani... Dacă, prin mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrînd-nevrînd la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă cînd şi cînd, asta se întîmplă sporadic şi neorganizat, în forme, le-aş numi, spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore, în orice caz. Ast a în timp ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelînd la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenînd efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subven-ţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară... Atunci, în 1988, cîte i-oi mai fi spus eu lui Cioran au fost deajuns ca el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gînduri”, declarîndu-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întîmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una dintre cele mai i mportante din Statele Unite, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stînga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întîlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vîrstă etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atît de frumoasă despre o ţară şi ea atît de frumoasă, despre care pînă atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul...) Surpriză mare însă pentru ziarista noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atît de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România nu i-a acceptat textul care vorbea atît de frumos despre români. Alte reviste , care mereu pînă atunci îi ceruseră o colaborare cît de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nici o explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gîndit că explicaţia acestui ciudat refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice. Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocînd argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui Nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă... Probabil că de la discuţia cu Cioran a plecat scrierea romanului „Vin Americani“, început şi aproape încheiat înainte de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am imaginat-o eu pe acea femeie atît de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr. Ceea ce, indirec t, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mîine-poimîine cu cine ştie ce haimana jidănească cerînd să fie verificată şi autenticitatea interviului, a spuselor lui Cioran. Sper că dl. Ion Deaconescu va avea cu ce să-l obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!... Iată, dar, că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi, de partea cealaltă a baricadei, jidanii!...). Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele ţării, incapabili să îngăime măc ar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gîndul la funcţia în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, o data cu sprijinul atotputernic al lobyului jidănesc!... ...Cu aceste rînduri – dreptul meu la replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr. 5 din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul articolului m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au r ecunoscut cu seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru cele întîmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român. Se numără printre cei dintîi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigmund Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum, autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei ei în Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani netrebnici!... Fie-i ţărîna uşoară! Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu, spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciu nea din sufletul său. Dacă va fi avînd aşa ceva... Iată, aşadar, că un român de talia lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc: „Să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!... Evreii ne sînt datori! Dar nu le cerem nimic, ci numai atît: să spună, să recunoască adevărul!... Dacă se va înţelege exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus...” Aştept să văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării istorice. Mă uit la lista neînduraţilor noştri acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri, divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate, incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întîmpinate acuzaţiile bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se neruşinează în public. Aproape că-i admir, ca pe un n umăr de circ, de măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare. Deh, popor vechi!... Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate! Autor: Ion Coja publicat in Tricolorul, nr. 1594, editia din 25.06.2009

CALEIDOSCOP CULTURAL