Vestea decesului lui Vadim, ca unul ce știu că nimeni nu are garanția prinderii clipei următoare, nu m-a contrariat, nici surprins, mai ales că, după o viață pe care și-a închinat-o luptei cu nedreptățile mafioților români și străini, pe de-o parte mă miram cum de a nu fi clacat în fața Sistemului ticăloșit, iar pe de altă parte aflasem de o amenințare care i se făcuse printr-un mesaj telefonic, în contextul în care pledase public pentru desființarea S.R.I. și ieșirea României din U.E. pe motivul impunerii cotelor de invadatori islamici. Însă riscurile majore la care s-a expus, din poziția asumată de Tribun al poporului, nu l-au cruțat însă și, chiar în ziua sărbătoririi Înălțării Sfintei Cruci, s-a mutat bolnav și sărac din această lume, lăsându-ne în fața unui mare examen de conștiință națională despre ceea ce a însemnat ”fenomenul Vadim” în istoria contemporană. Cum era însă de așteptat, ca urmare a ”spălării creierelor” până la abrutizare intelectuală, ”legiunile” sistemului și-au arătat încă o dată propaganda hidoasă și, incapabile să vadă pădurea din cauza copacilor, au recurs la generalizări nepermise, epitete deplasate și jigniri de ultimă speță față de un om ”vinovat” în fond că a avut o altă viziune despre demintatea poporului nostru! Tagma aceasta pestriță de cârcotași, vorba lui Eminescu, este însă înclinată mai degrabă să scormonească în păcatele și vina unui om chiar și după moarte, nu să perceapă lumina revărsată în lume de sufletele mistuite de dorul înalt al fericirii neamului românesc…

A pierdut Președinția la ingerințe externe

Erudiția lui Vadim i-a permis să ”zburde” la înălțime în lumea informațiilor, în calitatea sa de teolog, ziarist și om de cultură, suprinzând nunațe de interpretare din cele mai subtile chiar dacă uneori, pentru niște personaje cu ”obrazul gros”, a folosit un limbaj pamfletar pur și simplu pulverizant. Înțelegând foarte bine tertipurile prin care românii sunt manipulați, Vadim a fost necruțător în folosirea sabiei cuvântului în Presă, a spus lucrurilor pe nume, a căutat dreptatea și adevărul cu o implicare emoțională cum nu s-a mai văzut la un alt politician de astăzi, a renunțat la erezie pentru învățătura dreptei-credințe (ortodoxe) și s-a manifestat deschis ca mădular al Bisericii lui Hristos. A fost milostiv și cu oamenii și cu animalele.

Eventualele sale excese, inerente unui om implicat până în măduva oaselor în dezbaterea temelor politice de mare actualitate, au adus într-o oarecare măsură deservicii cauzei pentru care lupta, dar în nici un caz nu pot fi definitorii pentru o personalitate vulcanic-covârșitoare. O parte însemnată dintre români, de altfel, i-au dat girul încrederii la cele 5 candidaturi la Președinție, așa încât la alegerile din 2000 era pe punctul să câștige finala cu Iliescu, dacă nu s-ar fi inflamat presa occidentală de faptul că este patriot (numindu-l ”bineînțeles” extremist, xenofob, antisemit) și U.E. nu ar fi amenințat România cu suspendarea negocierilor de aderare! Așa a fost Vadim ”ajutat” să piardă, după ce presa autohtonă a făcut mare tam-tam pentru metafora lui că va conduce țara cu mitraliera (ca să lichideze puzderia de devalizatori naționali), iar Iliescu să vină la conducere cu ”mitraliera”… limbajului de lemn cu care ne-a și vândut! Cu toate acestea, românii patrioți nu l-au uitat pe Vadim și, în 2008, l-au votat ca europarlamentar, iar în politica națională a reușit să ajungă până la demnitatea de a-l seconda pe al doilea om în Stat (a fost vicepreșdinte al Senatului).

Cum l-am ”cunoscut”…

Era în ianuarie 1990 când, la Primăria orașului Scornicești, la unul din telefoanele oficiale ne apela… Vadim. Chiar eu, pe atunci, vicepreședinte al C.F.S.N. local, eram de serviciu. Abia împlinisem vârsta de 22 de ani! Un copil! Pe moment, nu mi-am dat seama cine este acest interlocutor, care ne cerea un sediu pentru redacția revistei România Mare, dar i-am răspuns că, la prima ședințâ a Consiliului, voi aduce la cunoștința colegilor propunerea sa. Ulterior, C.F.S.N. Scornicești nu și-a dat acordul și revista a apărut până la urmă la București. Astăzi, o datorie de onoare mă obligă să spun că n-am citit România Mare decât accidental, lăsându-mă cu prea mare ușurință pradă presei ostile marelui orator, dar, cu o jumătate de an înainte de decesul acestuia, am început să cumpăr regulat revista și o citeam cu maxim interes. Practic, un sfert de veac mi-a trebuit să-mi dau seama, trecând cu vederea unele derapaje, de curajul nemaipomenit al lui Vadim și de excelenta sa capacitate de a înțelege realitatea internă și externă…

Decesul

Silit de împrejurări vitrege, dar și insistând să țină legătura cu poporul prin neîntreruperea tipăririi revistei România Mare, Vadim a recurs la gestul disperat de a-și scoate mașina la vânzare chiar la un post TV. Astfel se explică de ce, în ziua decesului, a fost transportat la Clinica de Boli Cardiovasculare a Armatei cu taxiul. Personalul medical de aici a făcut tot posibilul ca să îi prelungească viața pământească, în condițiile emoționante când multe cadre ale spitalului au venit de acasă în mod special. Inima lui, care îi zvâcnea în piept de 65 de ani, a încetat însă să mai bată!

Reacția presei

Pentru majoritatea românilor, care îi știa verva combaterii fără menajamente a jefuitorilor țării, a fost un șoc să afle vestea morții lui de la ”colegii” din Media.”Colegi” care, incapabili să înțeleagă că neîngroparea ”securii războiului” – și după moarte îi face și mai penibili, trăiseră până atunci cu spaima organică de a nu fi ridiculizați de Vadim pentru lipsa deontologiei lor profesionale. S-au răzbunat, însă, după ce maestrul pamfletelor a plecat dintre noi și, în ziua de ”după”, au găsit de cuviință să reacționeze destul de descalificant: România liberă (unde lucrase ca ziarist în anii “80-90) nu a scris, ca și Cațavencii, nici măcar un cuvânt; Adevărul i-a atribuit expresii gen ”o viață închinată insultei”, ”o carieră compromisă de scandaluri și calomnii”; Click a publicat un text sec, sub titlul ”Șoc”, iar Evenimentul zilei a găsit neapărat că este ”momentul potrivit” să își bată joc, inserând titlul ”Cum mor poeții când le vine: Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor”. Doar ziarul ”Libertatea”, într-un articol intitulat ”A murit ultimul Tribun al poporului”, și-a păstrat echilibrul titrând: ”A fost una din personalitățile marcante de după Revoluție (…) după primele reacții ale publicului la vestea dispariției sale, este regretat de milioane de români”. Per ansamblu, ca o dovadă în plus a mocirlei mentale în care am fost aduși, cea mai mare parte a presei a reușit trista performanță – neavând discernământul să-i disocieze concepțiile de temperament – să îl reducă grosier la unele defecte omenești și astfel să clacheze în fața ”examenului Vadim”…

Reacția instituțiilor Statului Român

Deși au fost conștiente că Vadim a fost fără doar și poate un om devotat poporului român, reprezentanții instituțiilor Statului s-au mărginit, cu riscul chiar de a pierde capital de imagine, să aibă atitudini protocolare și să trimită simbolic coroane de flori. Este de necrezut că, pentru un politician care vreme îndelungată s-a aflat în primele rânduri, la sicriul defunctului au venit foarte puțini colegi, prieteni sau nu, ca să nu mai vorbesc de gestul deplorabil al reprezentanților Senatului de a nu-l omagia prin acceptarea sicriului câteva ore în incinta instituției pe care a slujit-o ani în șir! În acest sens, cu precizarea că au existat și câteva antecedente, trebuie spus că atitudinea lui T. Atanasiu (prim-vicepreședinte al P.N.L.) este lipsită de cea mai elementară gentilețe: ”Nu cred că este o practică în lume ca cei care lucrează în diverse funcții de demnitate publică să-și pună sicriul în instituțiile respective atunci când decedează”. Și astfel Senatul a căzut, lamentabil, la ”examenul Vadim”…

Reacția poporului

La auzul veștii morții lui Vadim, marea majoritate a românilor s-au întristat. Reacțiile unor apropiați ai mei m-au pus însă pe gânduri și, văzând cum Presa încearcă să minimalizeze importanța decesului marelui patriot și să manipuleze mentalul colectiv, am decis ca într-o oarecare măsură să încerc să așez lucrurile în matca lor și să le spun românilor cum: unui preot din Mureș i s-a refuzat publicarea textului despre Vadim, întrucât redactorul-șef a fost amenințat cu moartea dacă scrie ceva favorabil despre Vadim; o bibliotecară din Olt a plâns pe timpul emisiunii TV cu înmormântarea; un ofițer din Bistrița intuiește că ”băieții” l-au eliminat pe Vadim ”din schemă” (ca și pe mai tânărul patriot V. Hogea); un preot din Sibiu l-a pomenit pe Vadim, la Sfânta Liturghie, chiar și la o distanță de câteva zile după decesul acestuia etc.

Înmormântarea

La înmormântarea lui Vadim, la Cimitirul Ghencea Civil, chiar dacă au venit prea puține personalități, s-a reunit lume multă (ziarul Adevărul) – mii de oameni fluturând steaguri tricolore (Libertatea, Click). Slujba de înmormântare a fost oficiată de 16 preoți ortodocși, în frunte cu preotul care i-a fost naș de cununie lui Vadim. Însuși întâi – stătătorul Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Daniel, a remis familiei un mesaj de condoleanțe în care l-a numit pe Vadim credincios, erudit, patriot și bun orator. Totodată, Patriarhul a ținut să precizeze că Vadim ”va rămâne în memoria românilor pentru pasiunea și spiritul său dinamic”, precum și faptul că îl va pomeni în rugăciuni ”cu recunoștiință”. Convoiul mortuar, însoțit de militari, a fost urmat de 4 camioane cu coroane și flori. Din mulțimea prezentă, o voce a strigat la un moment dat: ”Plânge țara, Vadime – ai ținut cu acest popor”! După ce slujba de înmormântare s-a terminat, prieteni și mai puțin prieteni au ținut cuvântări. Prietenul Tribunului, istoricul M. Dogaru, a spus: ”El a pus țara mai presus de orice”. Apoi, înainte de coborârea sicriului în mormânt, fanfara militară a intonat Imnul României, după care ostașii din Garda de Onoare au tras focuri de armă.

Remarcabil a fost gestul de omenie pe care l-a făcut V. Ionici (fostul viceprimar al Bucureștiului) de a fi achitat plata funeraliilor, deși fusese criticat de Vadim. În ziua următoare, Presa a fost când rezonabilă (Libertatea, Evenimentul zilei, Click), când ironică (România liberă l-a trecut pe Părintele Patriarh la rubrica ”încasează” pentru declarația favorabilă făcută despre Vadim!), când batjocoritoare (Adevărul i-a numit gloată pe participanții la funeralii, iar Cațavencii l-au considerat în chip răutăcios pe Vadim ca fiind ”un scandalagiu politic, un dușman al democrației, al bunului simț”.

Adevărul

Oricâtă aversiune ar revărsa detractorii peste memoria lui Vadim, din varii pricini, adevărul este că – dincolo de a fi lider de partid politic și redactor-șef – a fost liderul incontestabil a ceea ce înseamnă ideea de patriotism, a ars liric ca o flacără ce a ajuns la inima tuturor sărmanilor furați și mințiți, și-a trăit intens iubirea față de români și de România. Iar dacă românii nu l-au ales totuși ca Președinte să zicem în anul 2000, ceea ce mă cam îndoiesc, nu este pentru că Vadim ar fi fost cu ceva mai prejos decât contracandidații săi, ci pentru că aceștia au avut în spatele lor o armată de servi pe toate palierele, gata să-și vândă și neamul și credința. La toate strigătele lui Vadim, de furt, minciună și jaf, servii l-au ”diagnosticat” ca delirant, deși ulterior s-au înmulțit vocile care îi întăresc supoziția că poporul este victima unor mașinațiuni electorale și aranjamente masonice. Ceea ce nu au reușit însă servii să-i fure a fost dragostea lui față de popor, chiar dacă aceștia nu au ratat nici o ocazie să-l denigreze integral – inclusiv postum – ca pe cel mai mare păcătos! Nu au înțeles însă nici că au avut în față un om credincios, care și-a transformat mintea enciclopedică în bici spiritual, nici Cuvântul lui Dumnezeu care spune că ”dragostea acoperă mulțime de păcate” (1Pt.4, 8). Mulțumim, Vadim! Dumnezeu să te ierte și să te odihnească!

Prof. Costel Neacșu,
Justitiarul.ro