Partidul România Mare salută cu multă bucurie în suflet jubileul a 85 de ani de la cea mai înaltă culme a existenţei naţionale: Unirea cea Mare şi Veşnică de la 1 Decembrie 1918. Ne plecăm frunţile, cu veneraţie, în memoria generaţiei de aur a Unirii, care s-a jertfit pe altarul patriei pentru îndeplinirea unui ideal străvechi.

Recunoştinţă veşnică şi marilor puteri: Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, alături de care am luptat în Primul Război Mondial şi care au dat garanţii internaţionale pentru Unirea noastră. Era idealul Daciei lui Decebal, era idealul "pohtei ce a pohtit-o" Mihai Viteazul, care a reunit cele trei ţări surori sub sceptrul său năprasnic. Era idealul tuturor acelora care au muncit, au visat, au plâns, au strâns din dinţi, au răbdat ocări, au fost doborâţi şi s-au ridicat, mergând mai departe, pentru că ei aveau o poruncă din timpuri imemoriale şi ascultau, vorba lui Hasdeu, "electrica voce a sângelui".

N-am să mai fac nici o incursiune în labirintul istoriei, fiindcă lanţul generaţiilor e bine cunoscut şi, la urma, urmei, românii au aceste patimi în memoria fiecărei celule a fiinţei lor. Se poate spune în linişte că mândria de a fi român face parte din genomul uman al fiecărui compatriot al nostru. Noi suntem mândri de istoria noastră, de latinitate, de faptul că ne-am născut creştini, de limba cu care ne-a dăruit Dumnezeu, de datini, port şi obiceiuri, de sanctuarele demnităţii naţionale, tot astfel cum sunt mândre şi celelalte neamuri de comorile lor.

În aceasta constă esenţa naţionalismului luminat, care constituie inima doctrinei Partidului România Mare. Era nevoie, totuşi, de o Românie Mare? Fireşte că da, atât din punct de vedere al întregirii fireşti a unui organism amputat de vitregiile istoriei, cât şi din punctul de vedere al strategiilor pe termen lung ale lumii civilizate. Un tânăr căpitan francez spunea, imediat după sfârşitul Primului Război Mondial, în anul 1919, citez: "O Românie Mare şi o Polonie Mare sunt absolut necesare pentru a stăvili ofensiva bolşevică spre inima Europei." Numele acestui vizionar era Charles de Gaulle.

Astăzi avem în centrul Bucureştilor o piaţă cu numele de Gaulle, dar îşi mai aduce, oare, aminte cineva de clarviziunea lui? Imperativul stabilit de cel care avea să devină, poate, cel mai important militar şi om politic al Franţei în secolul XX este astăzi mai actual ca oricând.

Noi am atras mereu atenţia că un imperiu clădit în 500 de ani de jaf şi samavolnicii nu poate muri în 500 de săptămâni. Am un respect desăvârşit faţă de strălucita cultură rusă, care a dat umanităţii valori remarcabile, care ne-au ajutat să ne formăm ca oameni şi mă gândesc, în primul rând, la părintele romanului modern, Dostoievski, la părintele teatrului modern, Cehov, la boemul de geniu Serghei Esenin, dar, pentru numele lui Dumnezeu, morţii de la Fântâna Albă sau de la Katin nu pot fi duşi la groapă pe muzică de Ceaikovski!

Respectul faţă de fiinţa umană este şi trebuie să rămână sfânt. Revirimentul de ultimă oră al acestui tip de expansionism s-a produs şi pe fondul unor greşeli impandorabile comise de NATO şi de unele puteri occidentale. Având în vedere faptul că în anul 2004 România va deveni membru al NATO, probabil că unele personaje de la Moscova ne consideră un inamic virtual şi au fost demarate operaţiunile de mărire şi de consolidare a acelui avanpost din Basarabia. Ceea ce se întâmplă acum cu privire la o aşa-zisă federalizare a Republicii Moldova confirmă avertismentele pe care le-am lansat noi încă din anul 1991. Dacă atunci puterea politică de la Bucureşti şi cea de la Chişinău au ratat proclamarea reunificării pe cale paşnică a Basarabiei cu patria-mamă, din motive asupra cărora nu insist, momentul actual nu trebuie să fie irosit, fiindcă redeşteptarea forţelor naţionale de peste Prut, catalizate de schimbările spectaculoase care au loc în Georgia, reprezintă un fundal prielnic pentru aruncarea peste bord a puseelor bolşevice ale lui Voronin şi Smirnov.

În 1991 România avea un statut normal, şi anume participa la toate negocierile pe tema Basarabiei, în calitate de garant. Astăzi, România a fost exclusă de la aceste dezbateri - de către cine? - de către Rusia şi Ucraina! Dar în ce calitate se implică Rusia şi Ucraina în probleme care nu le privesc şi care trebuie tratate în conformitate cu dreptul internaţional?

Mă văd nevoit, din nou, să informez Corpul diplomatic acreditat la Bucureşti, precum şi cancelariile occidentale, că Republica Moldova e un stat creat artifical care, alături de enclava rusă Kaliningrad, fostul Königsberg, unde s-a născut marele gânditor german Immanuel Kant, reprezintă ultima şi cea mai anacronică consecinţă juridică a Pactului dintre Hitler şi Stalin de la 23 august 1939.

Cum este, oare, posibil, ca la începutul mileniului III creştin să mai dăm piept cu efectele monstruoase ale unui acord sovieto-nazist vechi de aproape 65 de ani?

Nu mai există norme morale, justiţie istorică? La români s-a terminat, oare, democraţia?

În această zi solemnă, sub cupola Parlamentului, Partidul România Mare îşi exprimă solidaritatea activă şi militantă cu forţele unioniste din Basarabia. Noi cerem în mod categoric abandonarea planului de federalizare a Republicii Moldova, precum şi aplicarea cu stricteţe a Rezoluţiei OSCE de la Istanbul, care a hotărât retragerea Armatei a 14-a din Transnistria. Singura soluţie este unificarea, pe cale paşnică, a Basarabiei cu România, după modelul binecuvântat al unificării celor două Germanii. Aceia care au alte idei sau mai stau, încă, la îndoială înseamnă că n-au tangenţă nici cu istoria, nici cu politica reală, acel "real politik" de care vorbea istoricul german Leopold von Ranke.

Îi atragem atenţia, totodată, domnului Vladimir Putin, cu toată deferenţa necesară şi asigurându-l de simpatia noastră reală pentru eforturile sale de modernizare şi democratizare a Federaţiei Ruse, că Basarabia nu-i Cecenia, nici Complexul Teatral "Na Dubrovka" din Moscova, unde au fost experimentate gaze de luptă pe pielea şi pe viaţa a sute de oameni nevinovaţi.

România nu cere nimic ce nu-i al ei. România cere ceea ce i-a răpit cârdşia celor doi mari răufăcători ai istoriei din secolul XX, Hitler şi Stalin.

Am spus toate acestea cu durere în suflet, pentru că nouă nu ne este indiferentă soarta a peste 4 milioane de români, numiţi abuziv moldoveni, printr-o siluire vădită a istoriei. Am spus toate acestea atât ca preşedinte al unui partid care poartă numele de România Mare, nume consfinţit prin jertfa de sânge a 800.000 de români, la finalul apoteotic al anului 1918, dar le-am spus şi ca preşedinte de onoare al Asociaţiei mondiale "Pro Basarabia şi Bucovina", cu sediul la Paris.

Doamnelor şi domnilor,

Cei care scriu studii şi cărţi despre provocările globalizării şi sfidările mileniului III sunt excelenţi la teorie, dar, sistematic, sunt măturaţi de taifunul şi talazurile practicii. E foarte comod să stai într-un birou elegant, la lumina unei veioze Tiffany, şi să te joci pe calculator pe teme planetare. Ce ne facem, însă, cu viaţa propriu-zisă, cu milioanele de oameni care se încăpăţânează să nu intre în ascensorul statisticilor, ascensor care urcă şi coboară cu viteze ameţitoare, provocând uneori tulburări grave, psihice şi somatice? Ce ne facem cu copiii care cer de mâncare zi de zi, nu din an în Paşte? Cum rămâne cu bătrânii care au nevoie tot zi de zi de medicamente, după o viaţă de muncă şi privaţiuni care le-au şubrezit sănătatea?

Adevărul este că în România se trăieşte prost şi, dacă nu se va schimba ceva radical în bine, se va trăi şi mai prost. De fapt, nu se va mai trăi deloc, fiindcă bătrânii mor cu zile, şomerii se sinucid, iar tinerii pleacă din ţară. Noi vorbim aici de Unire, dar unde, în ce casă dărăpănată să vină fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina? Şi către ce reper s-şi îndrepte privirile milioanele de români risipiţi de viscolul istoriei prin Balcani? Cine e de vină pentru degradarea fără precedent a vieţii din ţara aceasta?

Actuala putere ne spune, mereu, că nu sunt bani pentru protecţia socială, pentru sănătate, pentru învăţământ, pentru cultură, iar eu îi răspund că bani sunt şi n-are decât să ia din revista "Capital", adică din topul multimilionarilor în dolari. România e singura ţară din Europa unde hoţii se numesc ei înşişi democraţi, iar oamenii cinstiţi şi patrioţi sunt ştampilaţi ca extremişti.

Adevăratul şi singurul extremism este înfometarea poporului de către o oligarhie care n-are culoare politică şi nici naţionalitate, şi mă simt nevoit să fac această precizare, oligarhie care va da socoteală, în curând, în faţa bunului Dumnezeu. De ani şi ani de zile, noi atragem atenţia că ţara e pe un drum greşit şi nu ne referim la integrarea euroatlantică, proces cu care suntem şi noi de acord şi pe care-l sprijinim prin toate mijloacele.

Noi ne referim la pulverizarea unui întreg sistem de valori, la apariţia şi proliferarea unor lipitori de o lăcomie anormală, care nu numai că au semănat prăpăd, dar încep să le ia românilor până şi speranţa. Totul se usucă pe unde trec ştia. După ei, potopul. De unde au apărut? De ce n-au nici un strop de milă faţă de acest popor? Şi, pentru că s-au priceput să corupă din timp unele ziare, ba chiar şi-au făcut şi posturi de televiziune şi de radio, practică cea mai sinistră dezinformare şi ne pun pe noi la stâlpul infamiei cu cele mai aberante acuzaţii. În această operaţiune de intoxicare sunt lansate periodic şi nişte sondaje de opinie, bune poate pentru cei cu dizabilităţi, ca să nu zic direct pentru handicapaţi, nu pentru oameni normali la cap. Numai că totul are un sfârşit, iar minciuna are picioare scurte.

Un mare preşedinte american, de la a cărui asasinare comemorăm chiar în aceste zile 40 de ani, l-am numit pe John Fitzgerald Kennedy, spunea că: "Dacă o societate liberă nu-i poate ajuta pe cei mulţi şi săraci, ea nu-i poate salva nici pe cei puţini şi bogaţi."

Poporul român merită cu prisosinţă o soartă mai bună.

România nu e deloc o ţară greu de condus. Ce mare filozofie e să dai de mâncare, căldură şi medicamente la oameni? Ce e greu în a face cămine studenţeşti în locul atâtor zeci de mii de vile care s-au ridicat şi încă se mai ridică într-o frenezie vecină cu inconştienţa? N-avem decât să ne uităm la vieţuitoarele firii. Ele, păsările şi animalele, n-au decât un singur culcuş, cel mult două, în funcţie de migraţia unora. Pe când rechinii tranziţiei sfidează orice bun simţ, ridicându-şi 7, 8 şi unii chiar 20 de palate, atât în ţară, cât şi prin tot felul de locuri exotice ale planetei.

Ca fiu de muncitor, eu nu pot înţelege asemenea anomalii şi voi lupta întreaga mea viaţă împotriva acelora care îi asupresc pe oamenii sărmani şi calcă în picioare cele zece porunci ale Bibliei.

Aici mă simt nevoit să fiu din nou de acord cu domnul preşedinte Ion Iliescu, în campania onestă pe care a declanşat-o Domnia sa împotriva corupţiei reale.

Aici nu avem nici un fel de diferenţă doctrinară sau de practică, sau de strategie politică. Merg mai departe şi întreb: de ce nu se stârpeşte criminalitatea economicofinanciară?

Dacă de lucrurile astea nu suntem capabili, atunci ce ştim să facem?

Doamnelor şi domnilor,

Am spus toate acestea fiindcă exista riscul ca, participând numai şi numai la adunări festive, noi să nu avem şansa de a rosti nişte adevăruri dureroase ale societăţii româneşti. Pe mine posturile de televiziune mă păstrează în carantină, iar o poliţie politică supărătoare, dirijată de S.R.I., mă ţine în lanţuri şi îmi fabrică tot felul de mizerii. Să nu uităm că tocmai pentru a nu mai putea eu să apar pe micul ecran a fost lichidat un post de televiziune, OTV, motiv pentru care, în semn de protest, mi-am dat demisia din funcţia de membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Am făcut asta şi ca semn că nu mă interesează nici o funcţie şi că onoarea şi caracterul sunt comori mai de preţ decât tot aurul din lume. Dacă aş fi avut posibilitatea ca de-a lungul anului să apar şi eu undeva şi să spun ce gândesc, dacă tot vorbim de democraţie, să spun ce planuri am pentru ajutorarea acestei ţări, cu ce echipă de specialişti voi veni, echipă redutabilă pe care o am, efectiv, ca dovadă că P.R.M. conduce nu mai puţin de 9 comisii permanente ale Parlamentului, fiţi convinşi că nu se mai ajungea la acumularea asta de tensiuni din finalul lui 2003, dar departe de mine gândul de a atenta la solemnitatea momentului aniversar.

Există soluţii pentru ieşirea din criză a României.

Prima soluţie este cimentarea unei autentice solidarităţi naţionale în jurul valorilor româneşti eterne şi al aspiraţiilor de revenire la lumea civilizată. O altă soluţie este instaurarea de sus şi până jos a unei austerităţi autentice, care să pună capăt luxului orbitor afişat de unii şi care a fost acuzaţi, de asemenea, de preşedintele Ion Iliescu. O altă soluţie este promovarea masivă a tineretului, care, fiind inocent, nu mai trebuie să piardă timpul cu explicaţii despre luminile şi umbrele din biografia sa. Avem copii geniali. Să-i ajutăm să se formeze şi să se afirme în lumea largă, dar să le creăm condiţii să se întoarcă acasă. "Noi nu avem bani, aşa că trebuie să gândim.", spunea celebrul fizician neozeelandez Ernest Rutherford.

În ceea ce mă priveşte, eu am fost şi voi rămâne un optimist incorigibil. A cunoscut ea, ţara noastră, momente şi mai dramatice. N-avem decât să ne amintim de anii 1917 şi 1940, dar, vorba unui verset din Biblie: "Poporul este ca iarba, prin urmare îşi revine repede şi e veşnic tânăr." Popor din care fac parte şi minorităţile naţionale, pe care, în spiritul aceleiaşi Biblii, mai precis, îndemnurile lui Dumnezeu către Moise, trebuie să le ocrotim, fiindcă spunea Demiurgul: "Şi voi aţi fost robi la străini!" De altfel, în toate documentele programatice ale Unirii s-a prevăzut protecţia minorităţilor, desigur, cu o singură rugăminte: ele, aceste minorităţi, să fie loiale statului naţional unitar român. În acest context, noi condamnăm diversiunea aşa-zisului Ţinut Secuiesc. De ce sunt optimist? Poate şi pentru asigurarea pe care ne-o dă peste decenii Paul Valéry, citez: "Se va vedea cum iau amploare acţiunile unor oameni aleşi, care, lucrând pe echipe, vor produce în câteva clipe, la o oră neprevăzută, într-un loc neprevăzut, evenimente zdrobitoare."

În încheiere, daţi-mi voie să fac ce n-am mai făcut de mult, şi anume să citesc, aveam de gând să citesc mai mult, dar pentru că mă apropii de finalul timpului, voi citi numai un singur poem închinat Unirii Ardealului cu patria-mamă, în anul de foc 1918. El a fost scris şi publicat în urmă cu 20 de ani. Se numeşte: "1 Decembrie 1918 - Transilvania". Asta şi pentru că aproape a devenit o ruşine să mai scrii versuri în ţara asta, datorită condiţiei atât de mizerabile pe care o au scriitorii, din păcate. (Rumoare, discuţii.)

De ce vociferaţi, că eu n-m acuzat pe nimeni. Vă simţiţi cumva vinovaţi?

Tu, Transilvanie neprihănită
Trasă de rîuri ce curg perechi
înstrăinată de-o grea ursită
de trupul poporului nostru străvechi
Leagăn etern sanctuarelor dace
rai al iubirilor noastre dintîi
tu n-ai trăit nici o oră de pace
stîlpi funerari ai avut căpătîi
Jaful cel crîncen, spinii din gură
orice zidire ţi se surpa
vale a plîngerii, loc de tortură
supplex valah, Transilvania mea
Dar după veacuri negre de fiere
se deşteptară viscolitori
urmaşii Romei să-ţi dea putere
purtînd la arme frunze şi flori
În prag de iarnă, cînd se adună
tainele lumii pe lîngă foc
şi cînd zăpada muşcă din Lună
şi-n vin dă floarea de busuioc
E ziua plină de giuvaeruri
cînd vulturi zboară din calendar
şi-o filă sacră poartă spre ceruri
filigranată în fildeş clar
Şi din înalturi ei se prăvale
peste cîmpie la Mărăşeşti
tragănă stinse doine de jale
pîlpîie torţe sărbătoreşti
Întîi decembrie, zi de-nceputuri
florile dalbe pe la români
ninge cu oase albastre de fluturi
foc de rubine arde la stîni
Prin ce cuvinte, prin ce minune
sînt vrednic astăzi a te cînta?
nimeni pe lume nu poate spune
ce dragă îmi eşti, Transilvania mea!
Azi toţi tribunii parcă învie
în zvon de tulnic împărătesc
sub zidul Albei vin în cîmpie
să-i spună ţării cît o iubesc
Apare-n togă cel ce zidise
castrul cel antic, Apullum sfînt
Marc Aureliu calcă pe vise
fluvii de lavă ies din pămînt
Şi vin în zeghe voievodale
primii luceferi – Gelu şi Glad
plînsul le ţese ochiuri de zale
ridică mîndri sceptre de brad
Renasc jupanii ce nu ştiu frica
Stanislau, Balcu, Negru, Ştefan
Stoica şi Iacob, Drag şi Balica
Vlad, Nicolae, Ion şi Bogdan
Azvîrle lancea Anton cel Mare
Dealul Bobîlnei crapă de flori
Pintea haiducul trece călare
potera-l pierde în roua din zori
Balsam de slove pune pe rană
Ion Inochentie Micu cel drept
Horea cu fruntea shakespeareeană
strînge-o icoană de roată la piept
Lui Avram Iancu, crai al răbdării,
Munţii ca-n palmă i se aştern
şi-n urmă creşte ctitorul ţării
Mihai Viteazul nostru etern
Şi vin iobagii, şi vin jelerii
pîlcuri de oaste din moşi-strămoşi
dezmoşteniţii, robii durerii
cu oase frînte şi ochii scoşi
Toţi fiii vetrei, toţi transilvanii
din Ţara Bârsei în Apuseni
purtînd hrisoave şi vechi pisanii
îşi strigă dreptul de pămînteni
Răsar din cartea neamului sfîntă
ei Albei Iulii îi dau onor
la ceas de iarnă binecuvîntă
unirea noastră, a tuturor
Azi poate ţara să stea la cină
scapără stele peste Ardeal
ziua aceasta creşte-n lumină
sfinţind o gintă şi-un ideal
Trăiască pururi fala străbună
Marea Unire şi spiritul său!
Glorie ţie, Patrie bună
atît la bine, cît şi la rău
Iubire, pace şi sănătate
la toţi de faţă şi viitori!
Trăiască ţara în libertate
şi steagul sacru în Trei Culori!

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Corneliu Vadim Tudor,
Discrus rostit in plenul camerelor reunite la 27 noiembrie 2003