I. PUNCT DE PLECARE

În ziua de 15 decembrie 1916, încărcat în şaptesprezece (17) vagoane de marfă (la care s-au ataşat încă şapte (7) – trei (3) pentru delegaţii Băncii Române şi patru (4) pentru cei două sute (200) de gardieni însoţitori -), tezaurul Băncii Naţionale a României şi bijuteriile M. S. Regina Maria au luat drumul Moscovei pentru „a fi pus în siguranţă”1. Şase luni mai tîrziu, la 27 iulie 1917, o altă parte a tezaurului B.N.R., alături de „valorile diferitelor instituţii bancare şi de credit şi a fondurilor arhivistice şi muzeale aduse la Iaşi” adică „documentele şi manuscrisele Academiei Române, documentele Arhivelor Statului, zestrea arhivistică a muzeelor, pinacotecilor şi chiar colecţiilor particulare”2 (V. G. Morţun, Dr. C. Angelescu, I. Kalinderu, G. Enescu etc…), la care s-au adăugat şi obiectele de cult din mănăstiri şi biserici, precum şi bijuteriile din depozitele private ale cetăţenilor români, cu alte cuvinte „avutul societăţii constând în titluri, efecte de orice măsură şi obiecte preţioase etc”3 a fost încărcat în 24 de vagoane şi expediat în Rusia.

Aceste două transporturi de bunuri materiale şi spirituale, au desemnat o realitate exprimată prin sintagma„tezaurul românesc de la Moscova”.

Multă vreme după consumarea unei politici care a sfidat orice fel de normă etică faţă de valorile culturale irepetabile, nu s-a scris mai nimic. Rămas la Moscova tezaurul a antrenat, poate, doar senzaţionalul care şi-a spus/scris întâmplător cuvântul. Când însă, acest lucru s-a întâmplat, el s-a făcut în cercuri restrânse, fară dorinţa de asumare a vinovăţiilor faţă de patrimoniul cultural sacrificat, fară un demers ştiinţific cu rol critic-educativ şi fără intenţia de a pune în mişcare, prin erudiţie, mari dezbateri, mari controverse. „Cercetătorii serioşi şi iubitorii de senzaţional şi-au spus cuvântul. Cu toate acestea, opinia publică este tot atât de puţin lămurită astăzi, ca şi acum 15 ani” scria în 1934 Mihail Gr. Romaşcanu.

După patruzeci şi unu de ani de la încredinţarea celei de a doua părţi a tezaurului nostru spre păstrare Rusiei, spiritul public arăta la fel. Fără educaţie în domeniu, adică nepregătit să estimeze corect, efectul ignoranţei agresive sau/şi inocente cu consecinţe negative pentru propriile însemne de nobleţe spirituală şi fără informaţie, adică incapabil să aproximeze măcar, pagubele materiale produse de politica neatentă şi/sau de greşelile trecutului.

Acest adevăr este probat de apariţia „Studii-lor asupra tezaurului restituit de U.R.S.S”4, culegere nelimpede, scrisă pe fragmente ce adună dezordonat, într-un fel de inventar, referinţe despre lucrările de artă restituite de U.R.S.S. şi expuse în Muzeul de Artă al Republicii (astăzi Muzeul Naţional de Artă al României), în ajunul lui 23 august 1958.

„Cuvânt-ul înainte”, într-un limbaj în care de fapt, nu a crezut şi nu crede nimeni, este semnat de academicianul George Oprescu (1881-1969). Fără sistemă şi fară rigoarea profesionistului, el nu răspunde nici măcar la o întrebare esenţială: cât anume din patrimoniul cultural s-a întors acasă? Nici nu face referiri la felul în care istoricul şi colecţionarul de artă, în calitatea sa de membru al Comisiei Guvernului Român5, a identificat „operele”, despre care n-a „putut vorbi deloc, căci nimeni nu le văzuse, sau dacă le văzuse, amintirea lor era vagă, inconsistentă. Despre altele se putea face cel mult o descriere după fotografii, cînd acestea existau”. Nici nu permite stabilirea identităţii celor „340 de lucrări, care erau la atelierul de restaurare” moscovit şi, nici motivul pentru care s-a intervenit asupra lor printr-o operaţiune dificilă, complicată şi complexă, care putea să antreneze chiar şi dispariţia lucrărilor, fară asistenţa specialiştilor români. Nici cine anume a „înscris în inventare”, „obiectele, amănunţit descrise”, nici care a fost motivul pentru care numai „o serie au fost trimise Statului român, în acelaşi timp cu tezaurul, iar altă serie a rămas la Moscova”6, şi nici faptul că încă de la 5 octombrie 1918, Comitetul Comisarilor Poporului Sovietic a decretat asupra inventarierii şi protecţiei tuturor operelor istorice şi de artă7.

Discursul confuz, lipsit de argumente raţional-profesionale, ca şi atitudinea ezitantă fară responsabilitatea moral-intelectuală a celui care din ianuarie 1926 a ocupat o poziţie înaltă în cadrul Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală8 sunt foarte greu de explicat. Cu atît mai mult asta, cu cât omul de ştiinţă George Oprescu era în cunoştinţă de cauză cu faptul, că la 7 iunie 1944, într-o situaţie asemănătoare cu cea din 1916-1917, la care s-a adăugat şi atenta supraveghere instituită de sovietici asupra întregii Românii, Consiliul de Administraţie şi Consiliul General al B.N.R., au conştientizat răspunderea ce le revenea faţă de imensele valori patrimoniale şi, „au aprobat mutarea parţială sau totală a tezaurului Băncii din Bucureşti şi depozitarea acestui tezaur în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana”9. Înainte însă, ca cele 4.035 de casete în greutate brută de 212.245,305 kg. din care 189.673,99044 kg. aur, la care s-au adăugat încă 51 de casete cu „aur polonez în păstrare”,10 să fie stocate la mănăstirea Tismana, un delegat special al Băncii a discutat cu înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Olteniei despre„dorinţa Consiliului Băncii de a reface mănăstirea Tismana, aripa distrusă în incendiu acum doi ani”11 semn că respectul faţă de moştenirea trecutului a fost asumat.

Conştiinţa aceasta asupra valorii obiectului cultural (mobil şi imobil) a promovat şi măsuri, care au debutat cu o primă scrisoare a Comisiei Monumentelor Istorice, trimisă la 22 iunie 1944 conducerii B.N.R.:

„Domnule Guvernator,

Comisia Monumentelor Istorice vă aduce viile sale mulţumiri pentru lăudabila dumneavoastră iniţiativa de a reface pe banii Băncii Naţionale a României chiliile distruse de incendiu la mănăstirea Tismana şi este de acord ca lucrările de refacere să înceapă imediat…”12

Ea a fost urmată de raportul întocmi de Serviciul de Arhitectură al şantierului Tismana la 21 septembrie 1944:

„Conform dispoziţiilor ce am avut, lucrările de la Tismana continuă, refacându-se aripile chiliilor distruse de incendiu. Am obţinut din partea Comisiunii Monumentelor Istorice autorizaţia de a lucra pentru o cât mai repede folosire a încăperilor şi de comun acord cu domnul arhitect inspector general Horia Teodoru de la Monumentele Istorice am amânat pentru campania 1945 executarea porticului din curtea interioară a mănăstirii…”13

Chiar dacă agresiunea nazistă s-a soldat cu catastrofale sacrificii culturale prin distrugerea unor importante valori, printre care şi chiliile mănăstirii Tismana, lucrările de restaurare desfăşurate în plin război, în linia legislaţiei existente în vigoare, au asigurat nu numai protecţia tezaurului Băncii Naţionale, dar şi ocrotirea unui monument major, cu ajutorul căruia românii se identifică astăzi în istorie şi îşi circumscriu locul în cultura universală. în acest fel, viitorului i s-a garantat tradiţia trăirii în timp istoric.

Într-un moment de tensiune comparabil cu cel din 1916 – 1917, deoarece în ambele momente cheie ţara era în derută, conducerea Băncii Naţionale, Consiliul de Miniştri şi Marele Stat Major au demonstrat că prin „acţiunea Tismana” recuperarea monumentului a camuflat adevăratele intenţii, trădările, laşităţile, regretele, neputinţele şi resemnările situîndu-se în afara oricăror discuţii. Deoarece, la 4 februarie 1947, tezaurul B.N.R. s-a întors acasă. Un an mai târziu, tezaurul depus de Guvernul polonez „al lui Beck” a fost şi el restituit în întregime .

Şi atunci? Atunci, obiectiv şi/sau subiectiv ne este imposibil să nu acceptăm întrebarea: în 1916 şi în 1917 se putea şi altfel?

Pentru a ne asuma însă deplin povara acelui trecut, trebuie mai întâi să definim termenul tezaur.

II. SEMNIFICAŢIA UNUI CONCEPT

Accepţiunea terminologică, consacrată de Dicţionarul General al Limbii Române14 este următoarea: „TEZAUR, tezaure, s.n. Din lat. thesaurus: 1. Cantitate mare de, bijuterii, pietre scumpe sau obiecte reprezentând valori spirituale, strânse şi păstrate în loc sigur; avere, bogăţie mare…Loc (ţinut sub cheie) unde se păstrează obiecte de preţ… 2. Cantitate de bani sau obiecte preţioase, ascunse de multă vreme în pământ şi descoperite întâmplător; comoară… 3. Totalitatea aurului şi a altor metale preţioase, efecte etc. care se găsesc în depozitul unei bănci de emisie, constituind acoperirea biletelor de bancă sau a bancnotelor emise. Patrimoniul material, averea, totalitatea bunurilor unui stat…locul unde se păstrează depozitele de metale preţioase, patrimoniul în bani sau în efecte al statului sau al unei bănci; vistierie, trezorerie. 4. fig. Ceea ce este socotit ca fiind foarte preţios şi folositor, ceea ce este foarte iubit şi preţuit; comoară, odor… Patrimoniu spiritual rezultat din munca culturală desfăşurată într-un lung interval de întreaga omenire, de o anumită societate sau de un grup de cercetători într-un anumit domeniu de preocupări”.

Sensul conceptului, în cea mai simplă formă îl găsim însă, în Mic Dicţionar al Limbii Române15 unde este explicat pentru o căutare rapidă: „TEZAUR, s.n. 1. Cantitatea mare de bani, bijuterii, aur. Aurul şi alte obiecte de preţ din depozitul băncii. 2. Bogăţie culturală, cantitate mare de opere de artă”.

Atunci când ne referim la tezaurul românesc de la Moscova, capacitatea operaţională a conceptului ne dezvăluie o realitate ce nu poate fi exprimată decât prin cumulul accepţiunilor indicate de dicţionare. Avem a face, în definitiv, atât cu o componentă ce poate fi evidenţiată prin cantităţi, cât şi cu o producţie culturală cu valoare spirituală.

Prima semnifică stocul de aur (conţinând monezi şi medalii) al Băncii Naţionale Române, în greutate de 9.336.206 tone de aur fin, evaluat la suma de 321.580.456,84 lei aur. Echivalentul în lei a fost calculat potrivit legii din 29 martie/11 aprilie 186716, care a mai suferit ulterior unele modificări, dar care se afla încă în vigoare în anul 1916. La nivelul anului 1990, valoarea de 9.336.206 tone de aur pur trimisă Rusiei se ridica la echivalentul de 1.200.663.081,56 USD.

Cărţile şi documentele Arhivei Naţionale şi ale Academiei Române, obiectele de arheologie, operele de artă aparţinând statului şi colecţiile particulare, precum şi obiectele de cult din mănăstiri şi biserici au numai o excepţională însemnătate documentară şi artistică pe care nu avem dreptul să o subestimăm, deoarece semnifică o componentă a avuţiei culturale. Nu este mai puţin adevărat însă, că aceste evidente bunuri culturale iau, de cele mai multe ori, forme de tezaurizare atunci cînd au în componenţă metale sau materiale preţioase, care le ridică valoarea şi le fac să se constituie în mijloace de schimb. Aceste categorii sînt în acelaşi timp, în chiar accepţiunea timpului lor, să zicem „ab initio”, şi forme de investiţie materială sigură, tot aşa cum sînt şi lucrările de artă despre a căror valoare culturală erau conştienţi în egală măsură atît comanditarii, cît şi creatorii lor. Aşadar, chiar dacă preţuirea lor materială nu poate fi stabilită decât în mod convenţional, ele reprezintă în fapt, valorile curate ale trecutului, definitorii pentru spaţiul nostru cultural.

Pentru o mai bună înţelegere a acţiunii de adăpostire în Rusia a stocului de aur al B.N.R. şi a celei mai mari părţi a patrimoniului documentar şi muzeal, ce a avut, neîndoielnic, şi dramul său de dramatism, trebuie, mai întâi, să vedem care a fost contextul internaţional ce a marcat perioada premergătoare primului război mondial.

III. IPOSTAZĂ POLITICĂ EXTERNĂ DETERMINANTĂ

În dificilele condiţii internaţionale, o nouă redistribuire a sferelor de influenţă în Europa, în care Germania a devenit puterea continentală, precum şi un nou echilibru a bătrânului continent au fost stabilite prinCongresul de pace de la Berlin (1/13 iunie -1/13 iulie 1878).

Deşi la dezbatere punctul de vedere românesc a fost enunţat limpede şi afirmat cu hotărâre, fară echivoc de Ion Brătianu (prim-ministru) şi Mihail Kogălniceanu (ministru de externe), prezenţa celor două personalităţi politice la Berlin nu a mai putut influenţa cu nimic prevederile deja stabilite ale tratatului ce se va semna la 1/13 iulie. în schimbul confirmării statutului de „independentă”, pe care singură şi-l proclamase de mai bine de un an, România pierdea sudul Basarabiei. Ca urmare, Rusia, cu al său impetuos apetit de a domina, a devenit, atât în ochii guvernului, cât şi în. cei ai publicului intelectual, inamicul numărul unu.

În condiţiile unei Europe şovăielnice, lipsită de stabilitate, cu o Franţă obosită de înfrângerea suferită în războiul franco-prusac din 1870-1871 şi cu un Paris şi o Londră dezinteresate de „problema” Balcanilor, singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de revendicările teritoriale ruseşti, erau Germania şi Austro-Ungaria. Acestea, alături de Italia au creat în 1882, blocul politico-militar al Puterilor Centrale (Tripla Alianţă).

În atmosfera tensionată a acelor ani, apropierea guvernului liberal de Puterile Centrale a fost detrminată de o multitudine de interese reciproce convertite la 18/30 octombrie 1883într-un tratat secret de alianţă româno-austro-ungar, semnat ja Viena. Conţinutul documentului reînnoit periodic până în pragul primului război mondial (1892, 1902 şi 1913) a fost păstrat secret. Cunoscut doar de prim-miniştri, el nu a fost adus niciodată în discuţia Parlamentului, de teama unanimităţii reacţiilor negative. Pentru oamenii antrenaţi în multitudinea de probleme ridicate de un asemenea act, putem spune că tratatul conţinea un preambul şi şapte articole, în care cele mai semnificative prevederi erau: caracterul defensiv al alianţei; angajamentul părţilor de a se sprijini reciproc în limita intereselor lor; obligaţia părţilor de a-şi acorda ajutor în cazul unui atac neprovocat; menţionarea prevederii de„casus foederis”, care incumba României obligaţia de a interveni atunci când Austro-Ungaria ar fi fost atacată la frontierele sale răsăritene; obligaţia părţilor de a se consulta în vederea măsurilor ce şe impuneau în cazul unei agresiuni, în condiţiile menţionate în articolele anterioare.

Evoluţia vieţii politice internaţionale de după „momentul” Berlin a demonstrat că aderarea României la Tripla Alianţă a avut efecte pozitive pentru structura spaţiului economic, exerciţiu politic, viaţă instituţională etc. Astfel, România a fost scoasă din izolarea diplomatică în care se găsea, consolidându-i-se poziţia în Europa de sud-est. Acest lücru, a atras, desigur, şi unele avantaje economice pe piaţa Europei Centrale. în acord însă cu naţionalismul zgomotos şi public, practicat mai ales după 1890, clasa politică românească a resimţit această alianţă ca pe o piedică în lupta pentru unificarea naţională prin îngreunarea ajutorului pe care regatul îl putea acorda pe faţă românilor din Ardeal. Chiar dacă „în ascuns” naţionaliştii ardeleni au continuat să primească sprijin şi încurajări de la Bucureşti,„pe termen lung, şi în perspectivă istorică, alianţa cu puterile centrale mergea în contra intereselor naţionale şi împotriva simţămintelor marii majorităţi a românilor”17, afirmă Vlad Georgescu în a sa Istorie…

Pentru Puterile Centrale însă, statul român devenea interesant din următoarele motive. în primul rând avea un statut geopolitic determinat atât de frontiera lanţului Munţilor Carpaţi, cât şi de controlul asupra Dunării de jos. în al doilea rând, poziţionarea României atrăgea vecinătatea imediată a două mari imperii rivale (graniţa româno-rusă de peste 900 km şi româno-austro-ungară de 1.300 km). Apoi România avea nu numai resurse economice şi demografice semnificative, dar şi cea mai solidă armată din sud-estul continentului. Prestigiul politic, diplomatic şi militar în regiune însă, era asigurat de existenţa pe tronul României a dinastiei de Hohenzollern, de origine germanică. Şi, nu în ultimul rând prin teritoriul românesc cel de-al doilea Reich german avea asigurată securitatea graniţelor aliatului său principal, Imperiul Austro-Ungar.

Însă, evoluţia vieţii politice şi militare a Franţei au determinat etajele de sus ale ierarhiei politice româneşti, să ceară deschis în Parlament, încă din 1908 – 1909, renunţarea la alianţa cu Puterile Centrale şi revenirea la tradiţionala politică de apropiere de Franţa. Infidelitatea această istorică este confirmată la 1909 de prinţul moştenitor Wilhelm care, după o scurtă vizită la Bucureşti, raporta Berlinului că: „în caz de război, România va refuza în cel mai bun caz să-şi îndeplinească obligaţiile de aliat, dacă nu se va decide chiar de a se alătura părţii adverse.”18 În decembrie 1913, însuşi bătrânul rege Carol declara ministrului Germaniei la Bucureşti, că din cauza politicii naţionale austro-ungare „poporul român nu va merge alături de Austria în cazul unui război… [deoarece] nu este suficient să avem tratate, trebuie ca acestea să fie şi populare”19

Părerea liberalilor, cu excepţia lui Constantin Stere (1865-1936), era că locul României e alături de Antantă (constituită în 1892-1893 şi 1904 – 1907 din Franţa, Rusia şi Marea Britanie) poziţie împărtăşită şi de conservatorii democraţi ai lui Take Ionescu (1858-1922), ca şi de marea majoritate a personalităţilor exemplare implicate în viaţa politică a României antebelice.

Aceasta a fost, în esenţă, istoria evenimentelor politice internaţionale care a marcat perioada premergătoare primului război mondial.

La 15/28 iulie 1914prin agresiunea Austro-Ungariei asupra Serbiei, s-a declanşat primul război mondial. Începutul acestui război a găsit naţiunea română, divizată pe teritoriul a trei state:

1. Regatul României care includea teritoriul cuprins între Sudul Carpaţilor şi Dunăre; teritoriul cuprins între Marea Neagră şi Dunăre şi teritoriul cuprins între Carpaţii de Est şi Prut;

2. Imperiul Rus care ocupa atât întregul teritoriu cuprins între Prut şi râul Dniestr, aflat în Basarabia, cât şi braţul Chilia şi o parte din litoralul Mării Negre;

3. Imperiul Austro-Ungar care cuprindea partea de est a României de astăzi (Bucovina), partea de sud vest (Banatul), platoul central al Carpaţilor (Transilvania) şi partea de exterior a Carpaţilor (Maramureş, Crişana).

Aşadar, cea mai mare parte a populaţiei României de atunci se afla sub dominaţie străină. în acest context, având în vedere faptul că prioritatea politică a românilor era eliberarea teritoriilor ocupate şi unificarea acestora în cadrul vechiului regat, ţara a optat, încă de la începutul primului război mondial, să se alăture Franţei, Angliei şi Rusiei, adică Antantei.

Tocmai în acele timpuri, când totul era şovăielnic şi lipsit de stabilitate, Ion (Ionel) I.C.Brătianu (1864-1927) în numele guvernului român şi reprezentanţii diplomatici ai Angliei, Franţei, Italiei şi Rusiei au semnat la Bucureşti, la 14/27 august 1916, două convenţii. Una politică, prin care se prevedea alipirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei la România, alta militară, prin care ţara noastră, cu ajutor militar primit de la Antantă, se obliga să declare război Austro-Ungariei. Cele două convenţii au fost aduse în discuţia Consiliului de Coroană întrunit la 14/27 august 1916, moment în care regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927) a comunicat şefilor de partide, foştilor prim-miniştri şi altor înalţi demnitari prezenţi, că hotărârea intrării în război a României, cu o armată de aproape un sfert de milion de oameni (ce reprezenta cca. 15% din populaţia ţării), a fost deja luată şi că operaţiunile militare erau deja în curs.

În timp ce ofensiva română a surprins adversarul pe poziţii dificile, aflându-se pe patru câmpuri de luptă, aliaţii nerespectând convenţia semnată în august, au schimbat fundamental situaţia României pe câmpul de luptă, „Atâta timp cât armatele române au avut de făcut faţă doar trupelor bulgare şi austro-maghiare, frontul a putut fi stabilizat Intrarea însă în luptă a trupelor germane, comandate în nord de generalul Falkenhayn, la sud de generalul Mackensen, a schimbat rapid soarta războiului”20 Prin această decizie, temerile lui Brătianu s-au dovedit, din nefericire întemeiate, iar toată prudenţa de care dăduse dovadă în negocierea intrării României în război, inutilă.

IV. EVACUAREA TEZAURULUI ROMÂNIEI LA MOSCOVA

A. PRIMUL TRANSPORT

Agravarea dramatică a evoluţiei situaţiei militare a determinat mutarea întregului Guvern, inclusiv a întregii familii regale, împreună cu alte instituţii ale statului în Moldova. „Aflăm însă de la Iaşi – nota viitorul general R. R. Rosetti – de la Ion şi Vintilă Brătianu, de la camarazi şi de la alţii aflaţi în posturile de conducere, greutăţile ce le întâmpinau din partea ruşilor care voiau să evacueze armata şi guvernul nostru în Rusia, ceea ce evident nu se putea admite atâta vreme cât rămânea un petic oricât de mic de teritoriu naţional neocupat de adversar”21.

Dar sentimentul acut de teamă că „frontul nu va rezista şi că prin urmare Moldova nu este decât o primă etapă a evacuării definitive spre Rusia”22, alături de psihoza declanşată de oraşul înghesuit şi diform „ce se umpluse de refugiaţi din care mulţi, mult prea mulţi, nu aveau treabă şi se îndeletniceau cu bârfeli şi prevederi catastrofale..”23 au produs o agitaţie fară măsură şi fară sens. Parlamentari şi senatori cu conştiinţe tulburi, magistraţi şi înalţi funcţionari de stat exacţi şi riguroşi, persoane bine şcolite din cunoscute familii ale ţării şi căpătuiţi ai clepei cu aroganţa ţoapei şi ipocrizia slugii, dar şi câţiva indivizi din sfera banală a celorlalţi oameni s-au evacuat la Herson (la gurile Niprului), localitate pregătită special pentru instalarea Suveranilor, a birourilor Parlamentului şi a ministerelor româneşti. Doar „trei persoane reuşiseră să schimbe, peste câteva luni, această stare de bolnăvicioasă deznădejde. Ele fură: regina Măria, prin voinţa ei dârză de a nu se da bătută; N. Iorga, căruia patriotismul său vibrant îi inspirau toate acele articole care, prin „Neamul Românesc” duseră cuvântul cel bun în toate unghiurile Moldovei şi ale frontului; generalul H.M. Berthelot, ale cărui optimism sănătos şi încredere în izbânda finală trezi un începht de încredere.”24

Luna noiembrie a anului 1916 a adus însă armatelor române înfrângere după înfrângere, realitate pe care se va întemeia şi Decretul Regal nr. 3120 din 17 noiembrie 1916, prin care Banca a fost autorizată să-şi mute sediul în Iaşii mai liniştiţi decît Bucureştii sub ocupaţie germano-austro-ungară.

Înainte însă, ca întâiul oraş al ţării să fie evacuat, forţe şi oameni politici, „întemeiaţi pe prevederile Convenţiei de la Haga, care asigurau protecţia averilor particulare”, au dat o adevărată lecţie de civism, prin promovarea ideii „că întregul stoc metalic al Institutului nostru de Emisiune să rămână la Bucureşti Ar fi fost desigur mai bine dacă cuvântul lor era ascultat Dar cine mai putea oare pune temei atunci pe tratatele şi convenţiile dinainte de război, care deveniseră pentru năvălitori petece de hârtie fără valoare? Forţa învinsese dreptul Realitatea dureroasă comanda raţiunii”25.

Asigurarea tezaurului a constituit o problemă extrem de importantă atât pentru Guvern, cât şi pentru conducerea B.N.R., pentru că, susţine Mihail Gr. Romaşcanu, „alături de armata ţării, Institutul nostru de Emisiune devenise al doilea factor de care depindea victoria finală”26. Însă punerea în siguranţă a tezaurului care garanta emisiunea, a creat în interiorul conducerii B.N.R. două curente de opinie. Primul susţinea evacuarea tezaurului de către Bancă în localitatea indicată, nu înainte de încheierea tratativelor cu Guvernul. Cel de-al doilea agrea ideea conform căreia Guvernul avea obligaţia să rechiziţioneze aurul şi să-l depoziteze el însuşi, unde va crede de cuviinţă. În acest caz, Banca ar fi fost scutită de orice risc. Autoritatea guvernului sporea pe de o parte siguranţa conservării tezaurului într-o ţară străină, pe de altă parte, asigura facila lui repatriere. O limpezire, care să rezolve toate tensiunile şi contradicţiile, se impunea. Astfel, hotărârile luate în şedinţa Consiliului General din data de 2 decembrie 1916 au clarificat/afirmat unitatea punctului de vedere al conducerii B.N.R.:

„1. Tezaurul se va strămuta dacă guvernul va încunoştinţa despre aceasta banca, fiindcă această strămutare prezintă un interes superior de stat. Numai după tratative cu guvernul imperial rus se va face strămutarea, întrucât are să se asigure paza şi păstrarea lui.

2. Transportarea se va face sub supravegherea unei comisii compusă din doi membri ai Consiliului, un director şi un cenzor, împreună cu casierul central al băncii şi personalul ce se va crede necesar.

3. Această comisie va aşeza tezaurul în localitatea ce i se va indica şi pe cât se va putea într-un compartiment special, din ale cărei chei, una se va păstra de directorul Băncii Naţionale.

4. Se va stipula în protocolul ce se va încheia cu autorităţile ruseşti, care vor primi tezaurul în păstrare, că este şi rămâne proprietatea băncii, care va putea dispune de el conform cu interesele ei şi îl va putea inspecta oricând prin directorii şi cenzorii săi.”27

Aşadar, primul curent de opinie se impusese. Mai mult încă, la data de 8 decembrie 1916, prin adresa nr. 777, ministrul de finanţe E.Constantinescu comunica următoarele, proaspătului guvernator al B.N.R. (în persoana lui Ioan G.Bibicescu – 1849-1924):

„Strămutarea Băncii Naţionale de la Bucureşti la Iaşi, împreună cu stocul metalic, a fost negreşit făcută în scop de a asigura această instituţiune şi averea ei în contra unui resbel, în care armatele străine pun de obicei mâna atât pe averea Statului, cât şi pe averile cari au o relaţiune mai strânsă cu Statul Stocul metalic al Băncii garantând întreaga circulaţie a biletelor de bancă, care reprezintă astăzi o mare parte din averea publică, trebuie să fie apărat cu mare băgare de seamă de un asemenea risc.

Toate vicisitudinile războiului ce bântueşte ţara nu se pot prevedea şi nu se poate afirma în toată liniştea, că stocul metalic al Băncii este în orice caz asigurat la Iaşi. în consecinţă s-ar impune poate trebuinţa de a se lua şi la Banca noastră Naţională precauţiuni ce s-au luat de puternica Bancă Naţională a Franţei, asigurând stocul metalic într-o ţară străină.

Dacă Banca Naţională a noastră ar crede, precum credem şi noi că o asemenea precauţiune n-ar fi de prisos, atunci v-am propune mutarea stocului metalic şi a oricăror valori ar crede Banca, la Moscova, unde tezaurul Imperiului, aflat la Kremlin, oferă.o mai mare securitate decât oriunde. Transportul în alt loc, spre exemplu la Londra, este şi mult mai greu şi expus pericolului transportului pe mare, ameninţat de submarinele germane.

Demersurile sunt făcute de pe acum pe lângă guvernul rusesc, pentru că mutarea averei Statului de la Casa de Depuneri şi de la Ministerul de Finanţe să se poată eventual face tot la Moscova.”28

În aceeaşi zi adresa ministrului de finanţe a fost supusă dezbaterilor Consiliului General al Băncii şi, tot atunci, directorul G. G. Danielopolu a fost autorizat de către aceeaşi conducere a Băncii să discute problema trimiterii tezaurului la Moscova cu generalul A. A. Mossolov, ministrul Rusiei la Iaşi.

La data de 11 decembrie, generalul A. A.Mossolov informa pe ministrul român de finanţe, că a fost autorizat telegrafic să semneze protocolul privind încărcarea tezaurului B.N.R. într-un tren special, cu menţiunea că guvernul rus garantează integritatea tezaurului atât în timpul transportului cât si pe timpul rămânerii acestuia la Moscova. La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri şi-a asumat în mod lucid şi liber problema „strămutării tezaurului în ţară străină’’. Prin jurnalul nr. 20.901 bis, cabinetul Ion I. C. Brătianu „găsea că este nevoie să pună în siguranţă în Rusia, tezaurul Băncii Naţionale şi aprobă transportarea lui.” Legea votată în aceeaşi zi şi promulgată la 24 decembrie a sancţionat dispoziţia celor 11 miniştri: Victor Antonescu, Vintilă Brătianu,-Al. Constantinescu, M. Pherechide, CI. Istrate, G.M. Cantacuzino, E. Costinescu, I.G. Duca, D. Greceanu, Take Ionescu şi Gh. Mârzescu.„Întemeindu-se pe aprobarea guvernului român şi pe asigurările date de Rusia, Consiliul General al Băncii Naţionale a României a aprobat transportarea tezaurului la Moscova.”29

Astfel, din punct de vedere legal, chestiunea evacuării tezaurului Băncii, era pe deplin lămurită. în prezenţa generalului A. A.Mossolov şi a reprezentanţilor B.N.R., în ziua de 12/25 decembrie 1916, în gara Iaşi a început încărcarea stocului metalic al Băncii Naţionale Române.

„În ziua de 12/25 decembrie 1916 au fost încărcate şapte vagoane (…) punându-se în fiecare vagon câte 100 (o sută) de lăzi, adică în total 700 (şapte sute) de lăzi.

În ziua de 13/26 decembrie 1916 au fost încărcate încă alte şapte (7) vagoane (…) punându-se în fiecare vagon 100 (o sută) de lăzi, în afară de vagonul nr. 44 083 Cz.B.M. în care au fost încărcate 140 (o sută patruzeci) de lăzi, adică în total 740 (şapte sute patruzeci) de lăzi.

În ziua de 14/27 decembrie 1916 au fost încărcate alte trei vagoane (…) punându-se în primele două câte o sută (100) de lăzi şi în al treilea 98 (nouăzeci şi opt) de lăzi, adică în total 298 (două sute nouăzeci şi opt) de lăzi.

Valoarea totală a tezaurului în aur efectiv, format din monede de diferite feluri şi din lingouri de aur, încărcate în sus-numitele vagoane este conform declaraţiei Băncii Naţionale a României, de lei aur 314.580.456,84 bani (..)

În afară de tezaurul Băncii Naţionale a României mai sus indicat, au fost încărcate în acelaşi vagon, nr. 225.692 O.B. alte două lăzi purtând sigiliile Băncii Naţionale a României, lăzi a căror valoare declarată este de 7 (şapte) milioane”30, sumă ce semnifica valoarea în lei aur a bijuteriilor M.S. Regina Maria.

La sfârşitul încărcării vagoanelor a fost redactat un protocol în trei exemplare originale, unul fiind predat reprezentantului guvernului rus, unul ministrului român de finanţe şi cel de-al treilea delegaţilor B.N.R. Documentul purta semnăturile lui A. A. Mossolov, ministrul Rusiei, a lui Victor Antonescu, noul ministru de finanţe şi ale lui Th. Capitanovici, A. Saligny şi M. Z. Demetrescu, delegaţii Băncii, care au şi însoţit transportul tezaurului. Theodor Capitanovici a primit şi însărcinarea de a rămâne la Moscova, în vederea păstrării uneia din cheile încăperii în care avea să fie depozitat tezaurul. Semnând însă protocolul, ministrul de finanţe confirma faptul că „Banca Naţională a României şi-a transportat tezaurul său prin intervenţia şi cu consimţământul guvernului român şi că tezaurul constituie proprietatea privată a Băncii Naţionale”.

La 15/28 decembrie 1916, ora 3 dimineaţa, trenul, compus din şaptesprezece vagoane de marfa conţinând tezaurul, la care s-au ataşat încă şapte, patru vagoane pentru cei două sute de gardieni însoţitori şi trei vagoane pentru delegaţii Băncii Naţionale, a părăsit Iaşiul, sosind la Moscova în ziua de 20 decembrie/2 ianuarie 1917, ora 4 dimineaţa. Escortat de cei două sute de militari, convoiul s-a îndreptat spre Kremlin, unde s-a încheiat un protocol provizoriu de recepţionare a casetelor depozitate în vederea verificării şi inventarierii conţinutului lor în Sala Armelor din Kremlin, într-un compartiment de rezervă al Sucursalei Băncii de Stat din Moscova.

Interesant de subliniat ni se pare faptul, că acest protocol nu a fost găsit de studioşii în domeniu. Nu încape îndoială că el a fost redactat, deoarece protocolul din 16 februarie 1917 aminteşte de el. Numai că, lipsa lui din discursul sec al documentelor de arhivă ne face bănuitori. Şi asta cu atât mai mult, cu cât din schimbul de telegrame din august 1921 între Departamentul de Stat din Washington şi Legaţia Statelor Unite ale Americii din Bucureşti, având ca subiect aurul românesc, aflăm, ca „nici unul din lingourile trimise la Moscova nu a fost marcat în vreun fel.”

Cu alte cuvinte, nu a fost indicată fineţea/calitatea lor în karate. Să fie vorba de o neglijenţă frapantă sau de blânda şi deloc docta ignoranţă? Deocamdată, greu de răspuns.

Inventarul efectuat de delegaţii români şi ruşi, care a durat 19 zile (de la 9 ianuarie la 4 februarie), semnat de reprezentanţii ministrului rus de finanţe: Iakovlevici Kovalniţky şi N. V. Iakolev, de cei trei delegaţi ai B.N.R.: Th. Capitanovici, A. Saligny şi M. Z. Demetrescu, ca şi de P. Guerin, consulul general al României la Moscova, în calitate de reprezentant al guvernului român, a constatat că tezaurul Băncii Naţionale împachetat în o mie şaptesute treizeci şi opt (1.738) de casete, avea o valoare de 314.580.456,84 lei aur, iar bijuteriile M. S. Regina Maria cuprinse în două (2) casete erau evaluate la 7.000.000 lei aur. În total deci, valoarea întregului depozit făcut la Moscova pe numele Băncii Naţionale în o mie şaptesute patruzeci (1.740) de casete, era de 321.580.456,84 lei aur.

Ca informaţie suplimentară adăugăm, că numărul sacilor în care se aflau monezile Băncii era de treisprezece mii optsute douăzeci şi trei (13.823). Cu ocazia verificării din timpul inventarierii, după un plan dinainte stabilit, numai conţinutul a trei mii cincisute şaizeci şi cinci (3.565) de saci a fost numărat şi cântărit. Să fie oare vorba de lipsă de inteligenţă teoretică şi practică faptul că zece mii douăsute cincizeci şi opt (10.258) de saci cu aur nu au mai fost controlaţi sau de lenea balcanică a funcţionarilor medii lipsiţi de elementara morală profesională?

Terminarea verificărilor tezaurului a fost urmată, în mod firesc, de încuierea porţilor compartimentul situat la parterul Palatului Orejnaia din Kremlin, unde a fost depus. Acesta era prevăzut cu patru (4) ferestre, asigurate atât prin bare de fier, cât şi printr-un sistem de alarmă electric. Poarta interioară purta sigiliul B.N.R., iar cea exterioară sigiliul delegaţilor ministerului rus de finanţe. Cheile de la grila de fier interioară au fost luatd de Th. Capitanovici, iar cele de la poarta exterioară de Vasili Iakovlevici Kovalniţky, consilier de stat şi conducătorul sucursalei din Moscova a Băncii de Stat. Paza tezaurului a fost încredinţată unei gărzi ruseşti. În acest fel, „în beciurile de la Kremlin, tezaurul era pus în siguranţă. Poporul rus, prin reprezentanţii săi legali, asigurase Băncii Naţionale şi guvernului nostru conservarea şi restituirea lui.”31

La 16 februarie 1917a fost încheiat încă un protocol, extrem de important, deoarece primul său punct statua faptul, că având în vedere verificarea efectuată şi inspectarea condiţiilor în care va fi păstrat tezaurul, nu va mai fi necesară o nouă verificare în momentul restituirii. Doar casetele al căror sigiliu va fi găsit rupt, urmau să fie deschise.

Potrivit Decretului nr. 3.264 din 24 decembrie 1916, stocul metalic al Băncii Naţionale şi bijuteriile Reginei Măria au fost puse „în siguranţă”. Pe 23 mai 1917 Th. Capitanovici, directorul Băncii Naţionale alături de M.Z. Demetrescu au inspectat tezaurul depus la Kremlin şi au conchis că „totul este în regulă”.

B. AL DOILEA TRANSPORT

În primele zile ale anului 1917, situaţia României s-a agravat. La sfârşitul lui ianuarie 1917, frontul s-a stabilizat în Moldova de Sud, lăsând în mâinile Puterilor Centrale trei sferturi din teritoriul vechiului regat. Cu sprijinul aliaţilor, armata română s-a refugiat în Moldova pentru a se reorganiza, Iaşii devenind, în acest fel, „inima ţări”.

„Deşi Moldova era încercuită din trei părţi de trupele Puterilor Centrale, frontul românesc n-a putut fi străpuns atâta vreme cât trupele imperiale ruse au fost în stare să menţină stabilitatea frontului de la nord şi atâta vreme cât legătura vitală şi directă cu apusul se putea totuşi realiza prin teritoriul rusesc; în vara lui 1917, trupele române au reuşit să obţină victoriile de la Mărăşti şi Mărăşeşti care puneau capăt speranţelor lui Mackensen de cucerire a Moldovei.”32

În aceste circumstanţe, la Iaşi se punea din nou în discuţie problema evacuării aurului ţării. în urma propunerii lui Nicolae Titulescu (ministru de finanţe), Consiliul de Miniştri (format din Ion I. C. Brătianu, M. Pherekide, Take Ionescu, Barbu Şt. Delavrancea, Emil Costinescu, Dim. Greceanu, Al. Constantinescu, G.M. Cantacuzino, N. Titulescu, I.G. Duca, Gh. Mânzescu, Vintilă Brătianu şi Const. Iancovescu) hotărăşte, prin Jurnalul nr. 275 bis din 18 iulie 1917, în temeiul art. 1 al Legii din 24 decembrie 1916, mutarea sediului şi avutului Băncii Naţionale Române în Rusia. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţă guvernatorului rus, prin scrisoarea nr. 11.960 din 22 iulie, semnată de Nicolae Titulescu(1882-1941) şi Ion Angelescu(1885-1930, cunoscut economist în epocă), şi avea următorul conţinut:

„Am onoarea a vă înainta în copie jurnalul Consiliului de Miniştri, din 18 iulie a.c, prin care Banca Naţională este autorizată, conform art.l al legii publicată în Monitorul Oficial nr.233/916, a-şi strămuta aiurea sediul şi avutul ei, cât şi pe cel pe care îl păstrează.

În consecinţă, vă rog, ca dintr-o dată, sau mai multe rânduri, să luaţi măsurile necesare pentru ca, faţă de împrejurările eventuale, interesele Băncii să fie apărate.

Bine înţeles, vă rugăm să ţineţi seama că Statul va avea aci nevoie mai departe de concursul Băncii şi deci vă rugăm a îngriji să se reţină stocul necesar de bilete pentru, acest scop, Banca funcţionând mai departe aici”

În acelaşi sens s-a făcut şi o comunicare tuturor instituţiilor bancare mai importante, care au fost invitate să ia grabnice măsuri pentru ca „avutul societăţii, consistând în titluri, efecte de orice natură, obiecte preţioase, etc, să poată fi imediat expediate în Rusia.”33

În timp ce în capitala Moldovei pregătirea pentru transportarea comorilor ţării în Rusia se făcea în mare grabă, dincolo de Nistru, puternica împărăţie a Romanovilor se năruia. Chiar dacă au existat garanţii scrise date de guvernul rus, şi chiar dacă încrederea e o calitate admirabilă, acest al doilea transport semnifică, din punctul nostru de vedere, proiecţia unei lumi autodistructive fară limită, în care absurdul devine un mod firesc de existenţă.

Pentru a evalua însă gestul guvernului Ion I.C.Brătianu drept iresponsabilitate colectivă, propunem cronologia evenimentelor politice din Rusia anului 1917, până în momentul în care al doilea transport cu tezaurul românesc „în valoare de peste 9 miliarde de lei aur a fost instalat la Moscova”34 şi, pînă cînd Alexandru Lapedatu, investit de guvern cu evacuarea şi gestionarea acestui transport, părăseşte Kremlinul.

Anul 1917

Ianuarie- Greve şi nesiguranţă în Petrograd (Sankt Petersburg);

Februarie, 26 – 50de demonstranţi ucişi în Piaţa Znamenskaya;

Februarie, 27- Trupele refuză să deschidă focul asupra demonstranţilor; au loc dezertări;

Februarie, 27- închisorile, judecătoriile şi sediile poliţiei sînt atacate şi jefuite de mulţimi:

Februarie, 27- Clădirea Okhranka – poliţia secretă este incendiată, garnizoana fraternizează cu revoluţionarii;

Februarie, 27- Se formează Sovietul din Petrograd (Sankt Petresburg);

Martie, 1- Ordinul nr.l al Sovietului din Petrograd (Sankt Petersburg);

Martie, 8-9- La Petrograd (SanktPetersburg) are loc „răscoala mîncării“;

Martie, 10- Ţarul Nicolae II hotărăşte să se folosească forţa militară pentru reinstaurarea ordinii;

Martie, 11 – Ţarul Nicolae II respinge cererea de formare a unui guvern de largă reprezentare şi dizolvă Duma;

Martie, 12- Revoltele se generalizează;

Martie, 12- Guvernul pierde capitala;

Martie, 12- Ţarul Nicolae II pleacă cu trenul la Ţarskoe Selo;

Martie, 12- La Sankt Petersburg se crează un Comitet Provizoriu al Dumei şi un Soviet al Muncitorilor şi Soldaţilor;

Martie, 14- Comitetul Dumei şi Sovietul au convenit să formeze un guvern provizoriu, avînd ca prim-ministru pe Prinţul Gheorghi Evghenevici Lvov;

Martie, 15- Ţarul Nicolae II abdică din partea lui şi a fiului său Ţareviciul Alexei, în favoarea fratelui său, Marele Duce Mihail;

Martie, 15- După abdicare, Ţarul Nicolae II şi familia lui pleacă pentru cinci luni la Ţarskoe Selo ca prizonieri ai Guvernului Provizoriu;

Martie, 16- Renunţarea Marelui Duce Mihail la tron, în favoarea Guvernului provizoriu;

Martie, 17- Apelul Sovietului din Petrograd (Sankt Petersburg) către popoarele lumii în favoarea unei păci imediate;

Aprilie, 17- Se reîntoarce în Rusia, Vladimir Ilici Lenin;

Aprilie, 17- El publică „Tezele din Aprilie”;

Mai, 1- Sunt publicate notele lui Miliukov;

Mai, 12- Demisia ministrului de război, Goutschkoff;

Mai, 15- Demisia ministrului afacerilor străine, Miliukoff;

Mai, 15- Cade guvernul provizoriu;

Mai, 17- Formarea primului cabinet de coaliţie;

Mai, 17- Kerenski devine ministru al războiului şi al flotei;

Iunie, 16- Primul Congres al Sovietelor din întreaga Rusie se ţine la Petrograd (Sankt Petersburg);

Iunie, 29- Kerensky ordonă o ofensivă împotriva forţelor Austro-Ungare, care la început are succes;

Iulie, 1- Ofensiva rusă se încheie;

Iulie, 1- Troţki se alătură bolşevicilor;

Iulie, 14- Demisia miniştrilor cadeţilor;

Iulie, 16-18- Demonstraţii antiguvernamentale în Petrograd (Sankt Petersburg);

Iulie, 19- Germanii şi austro-ungarii contraatacă;

Iulie, 19- Ruşii se retrag în panică;

Iulie, 19- Oraşul Tarnopol este jefuit;

Iulie, 19- Se ordonă arestarea conducătorilor bolşevici;

Iulie, 20- Prinţul Lvov demisionează;

Iulie, 20- Kerensky este noul prim-ministru;

Iulie, 20- Al doilea cabinet de coaliţie;

August, 3- Demisia lui Kerenski

August, 4- Troţki şi Lunacharskii sînt arestaţi;

Septembrie, 9- Al doilea guvern de coaliţie cade;

Septembrie, 10- Generalul Lavr Kornilov înceracă să dea o lovitură de stat. Este însă arestat şi întemniţat;

Septembrie, 14- Rusia se proclamă Republică;

Septembrie, 17- Troţki şi alţii sînt eliberaţi;

Septembrie, 17- Troţki devine şeful Deputaţilor Sovietului Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd (Sankt Petersburg);

Octombrie, 7- Se formează a treia coaliţie guvernamentală;

Octombrie, 23- Comitetul Central Bolşevic aprobă revolta militară;

Octombrie, 24-26- Are loc Congresul Sovietelor Regiunii de Nord;

Noiembrie, 2- Prima întîlnine a Comitetului Revoluţionar Militar la Retrograd (Sankt Petersburg);

Noiembrie, 7- Se lansează Revoluţia din Octombrie (25 Octombrie după vechiul calendar) prin ordinul Comitetului Revoluţionar Militar dat muncitorilor înarmaţi şi soldaţilor de a ocupa principalele clădiri din Petrograd (Sankt Petersburg);

Noiembrie, 7- Palatul de Iarnă este atacat la 21:40;

Noiembrie, 7- Kerensky fuge din Petrograd (Sankt Petersburg);

Noiembrie, 8- Al doilea Congres al Sovietelor;

Noiembrie, 8- Deputaţii menşevici şi social-democraţi de dreapta părăsesc Congresul protestînd împotriva evenimentelor din ziua precedentă;

Noiembrie, 8- Decretul despre pace şi Reforma agricolă;

Noiembrie, 8- Se formează Consiliul Poporului, Guvern dominat de bolşevici, avîndu-l pe Lenin ca preşedinte.

Iată deci, că acest al doilea transport a fost depozitat într-o ţară total debusolată de criza istorică, foarte greu de guvernat, cu viitor greu previzibil, dominată însă de spiritul proletar. Ca să tragem toate concluziile din acest trecut al nostru, pe care unii încă ezită să-l numească istorie, se cuvine să ne întrebăm: nu era oare mai bine ca „avutul”ţării să fie „strămutat aiurea” (cum apărea menţionată rugămintea lui N. Titulescu şi I. Angelescu în scrisoarea nr. 11.960 din 22 iulie), decît într-o capitală răvăşită de mîrşăvia morală ce anunţa revoluţia şi ticăloşită de agresiunea războiului generalizat? Guvernul Ion I.C.Brătianu nu mai poate replica, aşa că, numai timpul, cuprins între date şi evenimente istorice de actualitate şi interes, îşi va face datoria răspunzîndu-ne într-o zi.

Alături de cele trei vagoane încărcate cu valorile Băncii Naţionale conţinute în „188 casete, a căror valoare declarată era de 1.594.836.721,09 lei aur”35 au mai fost încărcate şi „…o parte din arhivele statului şi ale ministerelor, actele orăşeneşti ale Braşovului, aduse la Bucureşti ca să fie salvate, picturile lui Grigorescu şi alte tablouri rare din pinacoteca Statului şi din muzeul Kalinderu…variatele gajuri ale Muntelui de Pietate, odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, preţioasele colecţii ale Academiei Române, compuse din numeroase documente originale, 300 de pergamente cu peceţi domneşti, 25 de volume-manuscripte române şi slavone, câteva tablouri în uleiu, de mare valoare – printre ele şi potrerul lui Avram Iancu, făcut după natură de pictorul Rosenthal – unele rarităţi între care şi vestitele „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 la Catehismul calvinesc” – unicul exemplar cunoscut – colecţiunile de medalii şi monezi vechi moldoveneşti şi munteneşti, strânse cu osârdie de Dimitrie Sturdza, precum şi piesele rare ale muzeului nostru de Antichităţi, cuprinzând vestita „Cloşcă cu puii de aur”, singura urmă de trecere a Goţilor pe la noi. Valori incalculabile… Tot ce era mai de preţ, tot ce alcătuia o bogăţie nobilă şi sfinţită de veacuri în durerile neamului nostru, toată aurăria şi argintăria lucrată cu ciocanul şi bătută în nestemate – faima mănăstirilor şi singuratecelor schituri -… acele panaghiare ale lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţului şi evangheliile slavoneşti ferecate în aur şi-n argint din veacul XV şi XVI; … odoarele Brâncoveneşti ale Horezului şi cele Cantacuzineşti de la Mănăstirea Dintr-un lemn;… urmele pietăţii bătrânilor voievozi şi a strămoşilor noştri – care-şi însemnau şi în acest chip trecerea lor prin viaţă — şi care s-au păstrat sute de ani prin sfintele lăcaşuri, ca nişte moaşte scumpe din trecutul sbuciumat al poporului românesc…

Durerea noastră este însă cu deosebire mare, când ne vin în minte odoarele lui Atanaric. Tezaurul de la Pietroasa era citat, ca o podoabă a României, în toate manualele străine de artă veche, descris în amănunţime şi râvnit de cele mai vestite muzee. Iar inscripţia gotică de pe verigă, scrisă cu caractere runice, a fost cetită cu emoţie şi tălmăcită în felurite chipuri de marii învăţaţi ai lumii… O bună parte din tezaur fiind alcătuit din obiecte fără preţ, iar unele din odoarele mănăstireşti, cum sunt acele minunate evanghelii de la Neamţ, chivotele şi epitrachilul de la Bistriţa şi toate darurile lui Vasile Lupu şi ale soţiei sale, Tudosca, de la biserica Trei Ierarhi din Iaşi, între care şi acea minune de evanghelie scrisă de Isidor din Bădăuţi, apoi monezile şi medaliile vechi româneşti ale Academiei şi comorile de la Pietroasa”, obiecte, în genere, unice „ce nu se pot plăti cu tot aurul lumii”36 deoarece se înscriu într-o dubla ipostază: de valoare materială propriu-zisă, singura constantă ca apreciere şi în continuă ascensiune şi valoare culturală, practic inestimabilă, dar fară de care destinul istoric al unui popor nu se poate imagina.

Când panica s-a instalat, şi „au început să se strângă, cu înfrigurare, toate bogăţiile ţării româneşti, spre a fi trimise la Moscova, un singur om n-a voit să cedeze valorile ce le avea sub privirea sa: stareţul mănăstirii Secul, din judeţul Neamţului Aşa au fost scăpate de la pieire odoarele acestei frumoase mănăstiri, între cari şi acel vestit aer al lui Nes tor Ureche, mare vornic al ţării de jos şi al soţiei sale Mitrofana, din 1608 În zilele blagoslovitului Voievod Simion Movilă””. Numele stareţului, care a văzut limpede şi nu a avut încredere în Rusia ţaristă, opunându-se cu hotărâre… ca să predea odoarele mănăstirii, este protosinghelul Ilarion Bălăiţă.”37

În timpurile acelea, când Iaşii erau sub război şi totul era şovăielnic şi lipsit de stabilitate, gestul monahului ghidat de un instinct superior s-a singularizat însă. Pe fondul general de haos sinistru, publicul intelectual, cu cele mai înalte cote intelectuale38, nu a făcut nici cea mai banală observaţie faţă de acest „export temporar” de obiecte de preţ din aur şi argint, broderii şi ţesături scumpe ce se întrebuinţau cu prilejul marilor sărbători creştine alături de veşmintele liturgice, picturi şi grafică de valoare materială enormă, nici pe departe însă comparabilă cu valoarea lor artistică şi sentimentală.

Alergia la tradiţie, dublată de o exacerbare involuntară a meritelor culturii occidentale, au compus la începutul secolului XX, o realitate aparte: lumea fără căpătîi şi fară Dumnezeu. Aceasta împreună cu incultura bestială în domeniu şi politica de ocultare a trecutului prin puţina preocupare pentru păstrarea patrimoniului cultural intact şi sănătos, ca şi lipsa unei legislaţii de specialitate (prima lege din istoria culturii noastre care va defini conceptul de bun cultural este elaborată abia în 1935, prin osteneala lui Nicolae Iorga), au făcut ca încărcarea şi depozitarea valorilor trecutului nostru să nu aibă nici o ordine raţională, nici un fel de distribuţie metodică sau/şi organizare logică. Cu alte cuvinte, dezavuarea iraţională a bunurilor noastre culturale considerate de interes şi valoare naţională, au permis ca tot ceea ce ţine de spaţiul cultural autohton, să plece fară a fi pus sub decisiva protecţie a evidenţei ştiinţifice. O simplă privire ne arată, că în momentul celui de al doilea transport, România nici măcar nu avea habar, că un inventar asigură cunoaşterea, dimensionarea şi evaluarea bunurilor culturale, din moment ce, abia în 1928 Alexandru Lapedatu a luat „măsuri de îndreptare” a activităţii Pinacotecii Naţionale, şi a muzeelor Aman şi Kalinderu dispunînd întocmirea primului lor inventar. Mult prea tîrziu! Trecuseră deja unsprezece ani de cînd cele mai valoroase piese ale acestor colecţii au luat drumul Moscovei, alcătuind o parte a marelui tezaur încredinţat spre păstrare Rusiei.

Despre imposibilitatea responsabililor de acest al doilea transport de a inventaria ştiinţific şi de a crea condiţii de igienă bunurilor culturale vorbeşte, într-o tonalitate acuzatoare, „Jurnalul”intim al lui Alexandru Lapedatu (1876-1950), istoricul cu vocaţie pentru studiul riguros organizat, însărcinat de cabinetul Brătianu cu evacuarea, supravegherea şi răspunderea faţă de documentele şi manuscrisele Academiei Române, documentele Arhivelor Statului, de obiectele de mare valoare patrimonială din muzee, pinacoteci şi chiar din colecţii particulare.

Din „Jurnalul de la Moscova”(re)publicăm numai fragmentele referitoare la „exportul temporar” al tezaurului neclasat şi necatalogat, care continuă să constituie o apreciabilă problemă de discuţie între părţi.

„Vineri, 21 iulie – Am fost chemat la Minister de secretarul general care, de faţă cu Valaori şi Dobrescu, mi-au comunicat că s-a hotărât transportarea obiectelor noastre istorico-artistice în Rusia şi că, deci, să fac preparativele necesare în vederea îmbarcării lor.

Sâmbătă, 22 iulie – M-am prezentat, cu Dobrescu, la dl, Duca, care mi-a spus că avem, în trenul aşa-zis al Băncilor, patru vagoane la dispoziţia Ministerului de Culte, să cerem camioane-automobile de la Cartierul general şi să fim gata ca la formarea trenului să îmbarcăm. (..)

Duminică, 23 iulie — La ora 9 dl. Duca, unde se găseau chemaţi în vederea evacuării, şi funcţionarii superiori ai Ministerului. Primit fiind cu Gîrboviceanu -ministrul era încă în pat — am raportat cele ce isprăvisem, apoi am arătat părerea dlui. lor ga ca capul lui Mihai Viteazul să fie îngropat în altarul Mitropoliei sau în vreun cavou de la Eternitatea, să nu fie dus în Rusia întrucât, în starea de lucruri de acolo, ar putea fi profanat. Ministrul e însă de părere, că, dimpotrivă, preţioasa relicvă să fie dusă, în caz de evacuare generală, în Rusia, ca uA simbol al războiului pentru Unitatea naţională.

…

Ieşind, am fost rechemat, prezentat dlui. G. Enescu, sosit câteva minute mai înainte, şi rugat să iau în samă şi lada sa cu mss. Ne-am dat întâlnire la ora 3, la Mitropolie, ca să aducă lada acolo. La aceeaşi oră am luat înţelegere şi cu dl. Morţun în privinţa lăzilor sale cu tablouri, care vor merge împreună au ale Statului. (…)

Luni, 24 iulie —(…) La rampă am constatat că avem trei vagoane la dispoziţie şi că, în caz de nevoie, am putea avea şi un al patrulea. (…)

Marţi, 25 iulie – La amiaz am aflat însă că ni s-a mai luat un vagon, al treilea, de Creditul rural – se zicea chiar, de dl. Vintilă Brătianu personal.

…

Cu această ocazie trebuie să arăt că în unele din vagoane, ale instituţiilor financiare, am constatat că se puse lăzi cu veselă, în timp ce, pentru mss. şi doc. Academiei şi Arhivelor nu se găseau vagoane. (…)

Miercuri, 26 iulie – S-a încărcat şi vagonul al treilea, s-a făcut lista lăzilor cu specificarea lor pentru Protocolul general al Statului, s-au luat permisele de călătorie de la Siguranţă, s-au făcut, în sfârşit, toate formalităţile pentru călătorie, atât pentru vagoane, cât şi pentru personal. Seara însă, la 8, când m-am dus la gară cu bagajele de mână, ni s-a spus că numai dimineaţa, între 8-10, va pleca trenul. Abia am fost îngăduiţi să depunem bagajele în tren, într-un vagon de ci. III, căci vagoanele de cl. I şi II au fost rezervate – cu pază puternică – pentru rude şi prieteni ai celor puternici, persoane, metrese chiar, ce n-aveau nimic comun cu instituţiile ce-şi transportau averile şi tezaurele în Rusia.

Joi, 27 iulie – Venind la gară pentru plecare, am aflat că trebuie să rămânem până d doua zi, deoarece ruşii, care n-au fost chemaţi să asiste, la îmbarcare, nu vor să ia în primire vagoanele, fară să fie revizuite de faţă cu ei. A trebuit dar lăzile să fie descărcate şi reîncărcate în faţa lor, numerotate şi inventariate fiind vagon cu vagon.

…

În sfârşit, după destule piedici, s-a făcut luarea în primire a vagoanelor, care au fost lăcătuite, sigilate şi date în paza cazacilor ataşaţi la trenul nostru. (…)

Vineri, 28 iulie – N-am putut pleca până la ora 2, între altele pentru că protipendada a venit târziu la gară şi s-a certat ţigăneşte pe locurile de cl. I şi II – La ora 5 am trecut Prutul. (…)

…

Luni, 31 iulie – Pe seară, pe la 7, trecem Niprul între Cercaz şi Buhuşcova.

…

Joi, 3 august – (…) Seara, la 10 ajungem la Moscova, în staţia Briansk, unde ne părăsesc cei câţiva care au camere angajate la hotel, cu preţuri fabuloase (50 ruble). Restul, cei mai mulţi, mergem la gara Alexandrovici, unde am rămas peste noapte, în tren, păziţi de cazaci şi de soldaţi. (…)

…

Sâmbătă, 5 august -(…) Am scăpat de-o mare grijă, deocamdată cel puţin. Azi noapte s-au mai descărcat încă câteva vagoane la Casa de Depuneri, iar noi am dus o mare parte din lăzi la Kremlin. (…)

La ora 3 am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într-o sală mică şi umedă de sub scara corpului de gardă al fostului palat imperial, sală care a fost acceptată, negreşit, fară a fi fost văzută. Cum aici s-au pus depozitele a patru ministere – Culte, Domenii Externe şi Interne – adecă opt vagoane, lăzile s-au aşezat fară nici o regulă şi rănduială. (…)

Duminică, 6 august – Am arătat celor de drept că sala de la Kremlin e improprie şi am cerut mutarea lăzilor de acolo. Am uitat să notez la ziua precedentă că, cu ocazia descărcării de la Kremlin, s-au desfăcut două lăzi ale Externelor – una cu efecte de îmbrăcăminte, cealaltă cu nişte unt, care, topindu-se, s-a scurs pe pavaj, spre batjocura noastră de către soldaţii ruşi, care credeau că-n lăzi e numai aur şi lucruri scumpe. (…)

Luni, 7 august – (…) întâlnind pe consul i-am spus de afacerea de la Kremlin. Mi-a răspuns că a intervenit la Petrograd pentru acordarea unui nou local propriu. (…)

Marţi, 8 august – Ziua a trecut cu aranjarea lăzilor la Casa de Depuneri. Aranjamentul se face cu rănduială destul de bună. Constatăm că în subsolul ce ni s-a acordat ar fi loc şi pentru lăzile de la Kremlin.

Miercuri, 9 august – Ocupaţi tot cu aranjamentul de la Casa de Depuneri pe care l-am terminat. în subsolul acestei Case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99.

…

Vineri, 11 august – Am fost la Casa de Depuneri pentru aranjatul lăzilor de sus. Nu s-a putut face însă nimic, din cauza soldaţilor, care au cerut, pentru 3-4 ore de lucru, cate 10 R. Directorul Levitzki i-a dat pur şi simplu afară.

…

Marţi, 22 august – Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard şi orânduirea lor acolo. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe şi Interne, puţine ale noastre şi ale Domeniilor, într-o ladă care s-a spart (cum au nimerit-o ruşii!) erau sticle de şampanie, iar în alta săpun de rufe. (…)

Miercuri, 23 august – Azi noapte, pe o ploaie torenţială, am continuat cu mutarea lăzilor de la Kremlin. Ne-a plouat straşnic. Asemenea şi lăzile întrucât automobilele erau deschise. Nu cred însă să fi pătruns apa la obiecte, căci lăzile sunt bine închise. Am decis ca-n caz de ploaie să amânăm evacuarea restului până se îndreaptă vremea. (…)

…

Vineri, 25 august – (…) La noapte ducem şi restul lăzilor de la Kremlin. Azi am
dus, din sala de jos (subsol) în cea de sus (parter) 29 de lăzi cu tablouri Morţun, ca să se păstreze mai bine.

…

Sâmbătă, 26 august – Azi noapte am transportat, în sfârşit, şi restul lăzilor de la Kremlin, dar tot pe ploaie. De dimineaţă am fost la Casa de Lombard de am inventariat lăzile depuse acolo. Noi avem, în subsol, 142 de bucăţi, iar la parter 38, aşa că mai trebuie să fie, la etaj, încă 3. am desfăcut una din lăzile cu tablouri plouate şi am constatat că apa, nici măcar umezeala, n-apătruns înlăuntru la tablouri. (…)

…

Joi, 14 septembrie – Pe o splendidă vreme de vară mergem din nou, mai mulţi compatrioţi, la păr. Nicodim (Marina, viitor patriarh). Şi de rândul acesta s-a bucurat mult de vizita noastră şi ne-a mai spus câte ceva de la Sobor. Interesant felul cum dânsul a ştiut să se impună a fi primit, oficial, lucru la care ruşii nici nu se gândeau. La salutare i-a răspuns Mitropolitul Novgorodului, un bărbat cult, fost profesor la Chişinău, care cunoaşte pe români şi România, unde a călătorit. A amintit tot ceea ce biserica rusească datoreşte celei româneşti, începând cu Petru Movilă. Bine de reţinut aceste, aşa de rare, recunoaşteri ruseşti.

…

Vineri, 6 octombrie – Aflu că ieri guvernatorul militar al Moscovei ar fi spus dlui. Capitanovici că nu garantează pentru paza tezaurului nostru aici şi că sfatul său este să ducem acest tezaur în altă parte, în afară de Rusia chiar. Prin directorul Casei de Depuneri care a plecat aseară la Iaşi lucrul acesta va fi adus la cunoştinţa guvernului nostru care va trebui să ia o hotărâre. (…)

…

Vineri, 3 noiembrie – S-a isprăvit. Bolşevicii sunt victorioşi pretutindeni. (…)

…

Luni, 20 noiembrie – Se vorbeşte foarte serios de transportarea tezaurului nostru în America, pentru care s-au şi urmat tratative între guvernul român şi al Statelor Unite. Ce bine ar fi să fie aşa, să scap de Rusia şi să merg în America unde, lângă siguranţa şi liniştechce am găsi, aş putea face şi eu ceva de folos, nu numai pentru mine, ci şi pentru alţii. Aş învăţa englezeşte şi aş studia organizarea bibliotecilor publice acolo. (…)

…

Joi, 23 noiembrie – Azi e anul de când a fost ocupat Bucureştiul şi azi, crudă şi dureroasă ironie a sorţii, a început armistiţiul încheiat între ruşi şi Puterile Centrale, armistiţiu la care, forţat, a trebuit să adere şi armata română. Aşa cel puţin scriu gazetele ruseşti; „Russkoe Slovo „, de obicei bine informată. De altfel, dat fiind situaţia noastră, o altă atitudine ar fi imposibilă. Misiunea, franceză, după aceleaşi ziare, a şi plecat din Iaşi la Odessa, iar Brătianu ar fi grav bolnav. Aşadar, lichidarea a început şi la noi. Ce va urma, bunul Dumnezeu, care ne-a pedepsit aşa de crud ştie. Mintea omenească nu! îmi închipui că de acum nu mai poate fi vorba de plecarea în America, ci mai degrabă de întoarcerea la Iaşi. (…)

Joi, 30 noiembrie – (…) De la Iaşi am fost înştiinţat, într-o telegramă către Consul că Consiliul de Miniştri a decis că lăzile Academiei să rămână la Moscova, ceea ce ar putea fi o indicaţie pentru proiectata transportare a depozitelor în America.

…

Joi, 14 decembrie – De două, trei zile sunt în parte ocupat cu preparativele de plecare. (…)

…

Sâmbătă, 16 decembrie -(…) Pentru rosturile mele de aici am rugat pe dl. Ionescu, tânărul de la Casa de Depuneri, să mă înlocuiască, avizând de aceasta şi pe Consul. (…)

…

Marţi, 19 decembrie – Azi noaptea am plecat din Moscova, la 3 (în loc de 10,30).”39

Dincolo de pagubele materiale pe care un asemenea mod de a gândi şi de a acţiona le antrenează, flagrant este, în cazul acestui al doilea transport, atentatul la memoria colectivă, prin risipirea nejustificată a unor preţioase repere istorice şi culturale. în mod corect, punerea la adăpost a patrimoniului nostru cultural, sub diferitele lui forme, se cuvenea să se facă, în primul rând, în baza respectului datorat operelor majore ale înaintaşilor. în al doilea rând, pentru protecţia corespunzătoare a tezaurului patrimonial, se impunea ca sănătatea operelor de artă şi evidenţa lor ştiinţifică să fie garantate. S-ar fi evitat poate, ca unica informaţie despre ceea ce s-a trimis în 27 iulie 1917, să ne parvină abia la 12 iunie 1956, în urma vizitei făcută de Generalul Vedenin, comandantul Kremlinului, la una din bisericile zidite în interiorul Kremlinului, unde „a dat [întîmplător] peste nişte icoane care nu i s-au părut ruseşti şi, întrebînd, a aflat de la cel care era însărcinat cu păstrarea lor, că ele fac parte din tezaurul depus de români în 1916. Cercetînd mai departe în subsolul Kremlinului, generalul a dat şi peste restul lucrărilor depuse, a informat guvernul…”40 ş.a.m.d…. Mai mult încă. Singurele studii referitoare la „transferul” făcut de U.R.S.S. în iunie 1956 „a unui bogat tezaur istoric”41 românesc, ne-ar fi permis astăzi, să stabilim cu precizie, ce anume s-a întors acasă şi cât de multe valori au rămas la Moscova.

Pe cînd aşa, putem spune numai, că la întocmirea compendiului „Studii asupra tezarului restituit de U.R.S.S.”42, oarecum eclectic în conţinut, au participat, prin scrierile lor, câţiva autori valoroşi (Theodor Voinescu, Corina Nicolescu, George Oprescu, Ion Frunzetti). Textele lor însă, convoacă metode de expunere şi de expresie în clişee. De exemplu, lucrarea acdemicianului George Oprescu, deoarece nu se sprijină pe forţa de comunicare a documentului, abundă în sintagme laudative, aproximări periculoase şi argumente oarecum artificiale, evitând cu discreţie, informaţia asupra existenţei vreunui inventar. Referindu-ne doar la elementul cantitativ, nu putem să nu ne minunăm de cifra propusă/impusă de Oprescu: treizeci şi trei de kilograme aur restituit. Din păcate însă, autorul omite raportarea la realitatea imediată. Treizeci şi trei (33) de kilograme aur restituit faţă de nouă (9) tone aur depozitat la Moscova. „Sunt în total 33 kg aur, 690 de argint, 22,12 carate de briliante, 30,03 carate de rubine, 184,55 carate de smaralde. (…) Colecţia cuprinde 39.320 piese, dintre care aproximativ 35.000 monede şi medalii, 1.350 de tablouri şi desene, iar restul, cam 2.500, obiecte de orfevrărie medievală şi broderii liturgice, icoane şi stofe datând din secolul al XIV-lea , când se fundează primele state bine organizate româneşti, până la finele sec. al XVIII-lea.”43

Altfel spus, pluteşte în paginile studiului intitulat „Pictura modernă şi contemporană”, un aer de text ezitant, greu de urmărit, fară conţinut informaţional corect: „Arta modernă şi contemporană, adică, în speţă picturile şi operele grafice, sunt cea de-a treia grupă a tezaurului ce ne-a fost înapoiat de la Moscova. Innumără aproximativ 1.350 de tablouri, desene şi acuarele, aşa cum s-a anunţat în comunicatul Guvernului Sovietic. Ele făceau parte, în 1916, când au fost trimise în Rusia, din colecţiile publice, adică aparţineau Pinacotecii statului, Muzeului Kalinderu, poate Ministerului de Război şi chiar Muntelui de Pietate, se zice, şi din colecţiile câtorva particulari, dintre cei care puteau face uz de această ocazie salutară şi excepţională de a-şipune în siguranţă avutul, cum erau miniştrii Morţun şi d-rul Angelescu”44

Adunînd oarecum dezordonat fel de fel de detalii superficiale, fară pretenţii de obiectivitate, textul oferă însă, confirmarea faptului că nu a existat instrumentul care putea contura cadrul precis al cunoaşterii patrimoniului cultural şi artistic exportat: evidenţă ştiinţifică.

Dacă despre „colecţiile cîtorva particulari” nu se putea vorbi mai deloc, deoarece „colecţiile particulare nu erau încă deschise ca în alte Capitale”45, amintirea Muzeului Kalinderu a fost păstrată foarte multă vreme, în mod special, de memoria afectivă a colecţionarilor. De aceea nu poate să nu ne mire faptul, că un colecţionar de anvergura lui George Oprescu nici măcar nu aminteşte că din cele 120 de lucrări cedate de ruşi în 1956 şi iscălite de excelentul artist Grigorescu, cincizeci şi cinci (55) de picturi şi douăzeci şi două (22) de desene aparţineau Muzeului Kalinderu, care a deţinut o atît de interesantă, completă şi complexă colecţie de Grigoreşti, încît „Chiar colecţia Pinacotecii Statului era întrecută cu mult…46” Fără a face nici cel mai mic efort de a aduna şi sistematiza informaţiile, nici Oprescu şi nici Frunzetti (autorul capitolului intiutlat „Grafica Modernă şi Contemporană”) nu se simt datori, să atragă atenţia măcar asupra faptului, că „bogata colecţie, încă netriată” (în 1938)47 avea în compoziţie, pe lîngă lucrările admirabil de umane ale artiştilor români şi opere semnate de personalităţile lumii artei universale: picturi în ulei din şcoala lui Bronzino (sec.XVI) sau a lui Poussin (sec.XVII) şi altele atribuite lui Palma il Giovane (1544-1628) sau lui Giambattista Tiepolo (1696-1770); uleiuri stăpînite cu măiestrie de Droochsloot (1586-1666), G. Andrea Sirani (1610-1670) Jaques Courtois le Bourguignon (1621-1676), J.von Kessel (1578-1636), dar şi tablouri de mari dimensiuni, de secol XIX, de Monchablon, Gose, Emile Levy; desene de Angelica Kaufmann, Rafael Mengs, H. Makart, Millet, Decamps şi Raffet, dar şi 27 de volume mari cu calcografiile lui Piranesi, dăruite de Regele Victor Emmanuel al III-lea al Italiei, drept mulţumire pentru ajutorul dat de Romînia sinistraţilor cutremurului de la Messina din 1908.

Ştim deja, că întrebarea esenţială va rămîne fără răspuns. Şi totuşi: unde au ajuns toate aceste opere de artă, care alături de multe altele semnate de J.Exter, H.Pellar, Lazăr Binenbaum, H.Kaulbach, A.von Wierusz-Kowalski, G.Washington, E.Liebermann, A.von Keller, baronul I.F.Layrand, Fritz von Uhde, Paul Vogler, E.Hagemann, Hans Makart, Franz Ronband, I.Kupetzki, Thomas Couture, Constant Troyon, Riccardo Diague, puteau să ne ofere un permanent spectacol al visării şi al iluzionării? Şi mai ştim, că oamenilor de astăzi li s-a confiscat dreptul de a privi în tăcere, imaginile unei lumi inexistente plăsmuite „de Ingres, Delacroix, Corot, Rodin, Falguieres şi atîţia alţii, cu care s’ar făli [şi astăzi] Muzeul nostru atît de sărac în opere străine”48

Faptul că obiectele restituite au fost „amănunţit descrise, măsurate, cântărite, cele care se puteau cântări, au fost înscrise în inventare, dintre care o serie au fost trimise Statului român, în acelaşi timp cu tezaurul, iar altă serie a rămas la Moscova”49, nu justifică nici tăcerea condescendentă lăsată peste situaţia operelor de artă universală trimise la Moscova, nici interesul analitic orientat numai către arta românească atîta cît s-a întors de la Moscova şi, nici constatarea autorului (din pagina 245) că: „încă de atunci, falsificatorii se îndeletniceau cu falsuri Andreescu – printre cei din tezaur întâmpinăm vreo patru – ceea ce constituie totuşi o formă de omagiu, căci nu se falsifică decât ceea ce are căutare”, ci poate subliniază încă o dată, lipsa referinţelor de ordin tehnic şi ştiinţific. Avem a face, în definitiv, cu o informaţie trunchiată, atâta timp cât nu aflăm de nicăieri dacă acele falsuri erau contrafaceri încă de la plecarea din ţară sau dacă, nu cumva, în atelierele de restaurare ruseşti s-au produs şi lucruri reprobabile. Speculând asupra faptului că cel puţin 340 de picturi au fost curăţate şi/sau restaurate în atelierele ruseşti, Oprescu omite intenţionat să amintească nu numai titlul celor patru (4) falsuri din douăzeci şi cinci (25) semnate Andreescu, dar şi care era starea lor de conservare în momentul exportului.

Dezinteresul faţă de obiectul cultural, ca rezultat al absenţei discuţiilor în multe case, pe stradă, în Parlament pe o temă care la prima vedere ţine de bunul simţ, a fost o realitate în acest al doilea transport. în timp ce în Rusia Guvernului Provizoriu se publica un apel prin care li se cerea „cetăţenilor” să păstreze „picturile, statuile, casele (…)”, să nu distrugă „o piatră” din rămăşiţele trecutului: „păstraţi monumentele, clădirile, antichităţile, tipăriturile[deoarece] ele sunt pământul în care noua artă va creşte”, România afirma prin exportul patrimoniului său documentar şi cultural într-o ţară nesigură, programul de distrugere imaginat de Filippo Tommaso Marinetti în faimosul manifest futurist din 1909. „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi…”[deoarece nu vrem] „să cheltuiţi în întregime cele mai bune puteri ale voastre, în această eternă şi inutilă admiraţie a trecutului…” Deci, „Haideţi! Daţi foc dulapurilor cu rafturi din biblioteci! …Deviaţi cursul canalelor pentru a inunda muzeele! …Oh, ce plăcere să vezi plutind în voia soartei, sfîşiate şi decolorate pe acele ape, vechilepînze glorioase!…”50

România n-a dat nici foc „dulapurilor cu rafturi din biblioteci” şi nici n-a deviat „cursul canalelor pentru a inunda muzeele”. Fără să ţină seama însă, de semnalele şi/sau neliniştile istoriei, ea a manifestat ipocrizia politicului şi indiferenţa necunoaşterii faţă de reperele marilor noastre epoci de cultură, depozitîndu-şi tezaurul talmeş-balmeş, atât în localul Casei de împrumuturi şi Depozit al Rusiei (Sudnaia Kassna), cât şi la Kremlin, în acelaşi compartiment unde fuseseră depuse şi casetele din primul transport. Iar efectul a fost acelaşi cu cel născocit de Marinetti: distrugerea trecutului printr-o exagerare conjuncturală anticulturală.

Cum nu putem livra şi alte concluzii sintetice, ne mulţumim şi cu o simplă notă.

V. O SIMPLĂ NOTĂ

La sfîrşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie a anului 1899, dezastrul financiar al României era bine conturat. Numai un împrumut o mai putea salva. Pentru negocierea complicată şi importantă a îndatorării, regele Carol I îl trimite la Berlin pe Ion Kalinderu (1840-1913 – profesor universitar, om politic, membru şi preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice). In faţa reprezentanţilor tuturor băncilor europene, întemeietorul celei mai vaste colecţii artistice a generaţiei antebelice uzează nu numai de autoritatea pe care i-o dădea calitatea de mandatar al Hohezollern-ului de pe tronul României, dar şi de toată influenţa legăturilor sale construite cu ajutorul capodoperelor din colecţia sa. La 7 noiembrie, creditul salvator în valoare de o sută şaptezeci şi cinci (175) milioane lei (aur) capital nominal este obţinut.

În ţară, toată lumea vorbea că uşa împrumutului a fost deschisă cu ajutorul a două picturi de mare valoare din Colecţia Kalinderu. Poate nu erau decît simple zvonuri. Cine ştie? Se ştie însă, că în urma acestei reuşite, în fiecare zi, la ora 12 fix, Kalinderu a urcat, pînă la moartea sa, treptele palatului pentru a lua masa cu regele. Cine să fi ştiut mai bine decît un cap încoronat, că obiectul cultural transmite şi alte mesaje decît imaginea propriu-zisă, inducînd anumite comportamente şi anumite atitudini faţă de gestul celui care îl oferă?

- Anul financiar 1901 a fost poate şi mai dramatic decît cel din 1899. Vinovaţi de dezastru au fost găsiţi inginerii, acuzaţi că au ruinat ţara prin luxul noilor construcţii, ce depăşeau cu mult posibilitatea statului de a le finanţa. Dimitrie A.Sturdza (-1833-1914-în acea vreme ministru de finanţe) de cîte ori trece prirt faţa Palatului Poştelor (astăzi Muzeul Naţional de Istorie), întorcea capul să nu vadă „risipa” care se făcuse la măreaţa construcţie. Costase 6.071.227 lei aur!

Tocmai pe acest fond de lucidă nelinişte faţă de imprudenţele bugetare ale politicienilor, acelaşi Ion Kalinderu îşi manifestă dorinţa de a construi pe locul său din strada Renaşterii nr.4 (astăzi Dr.Sion) „un modest muzeu de belle-arte [... pe care-l destina] ţărei”51 A construi o „instituţiune” ca cea a lui Kalinderu „menită să aducă roade oraşului pe tărîmul artistic”52 însemna ceva nu numai pentru capitala României, ci pentru întreaga ţară, care în acel moment, dorea mai presus de orice, împlinirea aspiraţiei poporului său: realizarea unităţii statului naţional. Iar muzeul, prin etalarea domeniului naţional şi universal al artei, a susţinut şi susţine în plan spiritual acest ideal, punînd sub ocrotire şi/sau în circuit, diverse dovezi privind existenţa continuă şi unitară a unui popor într-un spaţiu geografic bine determinat. Iată de ce intimul regelui, căruia îi şi administra moşiile Domeniilor (12 la număr, în suprafaţă de 118,286 ha.), obţine scutirea de taxe pentru muzeul său, tot aşa cum erau absolvite de plăţi şi clădirile ce aparţineau statului.

- Cînd după primul război mondial „puteau fi recuperate, în virtutea articolelor 196 cu Austria şi 177 cu Ungaria, bunurile artistice româneşti din Austria, à titre de réciprocité, Alexandru Tzigara-Samurcaş îi răspunde lui Vasile Pârvan, care nu voia să cedeze, printre altele, un Cranah în schimbul tezaurelor româneşti din Viena:53 Din parte-mi regret că nu avem mai multe opere streine de oferit în schimbul comorilor ce ne sînt altfel scumpe…”54

„Cu aceleaşi înalte simţăminte şi nu din interese personale, a apărat zestrea artistică a ţării în timpul ocupaţiei germane din prima conflagraţie mondială, asumîndu-şi gravul risc de a fi acuzat de colaboraţionism, învinuire de care nu au scăpat nici alte personalităţi ale culturii noastre…”55

Realitatea masivă şi clară ne spune, că oamenii de astăzi nu-şi fac timp să reflecteze asupra semnificaţiei acestor gesturi. Să le înţeleagă şi să le preţuiască n-ar fi însă, decît o datorie a lor. Şi, poate mai tîrziu şi o mîndrie.

În toate epocile, prin vîrfurile ei spirituale, omenirea a dorit să-şi apere valorile majore ale înaintaşilor. Dacă n-a reuşit întotdeauna, de-a lungul mileniilor fiind sacrificate nenumărate şi inestimabile opere, pe care nimeni şi nimic nu le mai poate înlocui, e pentru că alături de războaie, distrugeri şi prădăciuni, se cer a fi socotite şi consecinţele negative ale dispreţului faţă de tradiţie înţeleasă ca depozit al trecutului cultural.

VI…ÎNCĂ CEVA DESPRE AL DOILEA TRANSPORT…

În fine, după mutarea la Iaşi, Banca Naţională a României s-a găsit în scurt timp în imposibilitate de a-şi îndeplini una din funcţiile sale esenţiale: tipărirea biletelor necesare circulaţiei. Până la sfârşitul lunii iunie 1917, cu acordul autorităţilor ruse, a fost obţinută imprimarea unei cantităţi impresionante de bilete. Această activitate a continuat la Moscova, unde în iulie 1917, Banca Naţională a României a cumpărat o tipografie care a lucrat permanent până la sfârşitul lui decembrie 1917.

În contextul izbucnirii revoluţiei bolşevice în Rusia, în octombrie 1917, relaţiile dintre Rusia şi România s-au deteriorat. La 5 noiembrie 1917, consulul general român Pierre Guerin a trimis o telegramă guvernului de la Iaşi, sfatuindu-l să ia măsuri grabnice pentru mutarea tezaurului în America şi să încerce să obţină din partea Aliaţilor o intervenţie colectivă pe lângă autorităţile revoluţionare pentru a le face răspunzătoare de integritatea tezaurului.

Demersurile efectuate la Paris şi la Londra nu au dat rezultatele scontate, Aliaţii refuzând să garanteze siguranţa transportului, iar tratativele cu americanii s-au prelungit până către sfârşitul anului, fară a se ajunge la un rezultat satisfăcător. Fără garanţii ferme, guvernatorul B.N.R. a refuzat să consimtă transportul. La 22 ianuarie 1918Victor Antonescu, ministrul român la Paris, scria lui Nicolae Titulescu că Aliaţii consimt să garanteze doar 310 milioane aur din cel aflat la Moscova, deoarece depozitele Băncii Naţionale, ale Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni şi ale băncilor particulare, sunt efecte publice, rente de stat şi acţiuni ale diferitelor societăţi ale căror numere se cunosc putând fi anulate.

Câteva zile mai târziu, însă a urmat ruperea relaţiilor diplomatice dintre Rusia şi România, iar tezaurul a fost sechestrat de bolşevici. La 13/26 ianuarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului hotăra:

1. Toate relaţiile diplomatice cu România încetează. Legaţia română si, în general toţi reprezentanţii autorităţilor române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră.

2. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român.

Hotărârea nu este bineînţeles, simplul produs al unui moment istoric şi/sau politic, atâta vreme cât la 5 octombrie 1918, Comitetul Comisarilor Poporului decreta asupra inventarierii şi protecţiei operelor de artă şi istorice, punând bazele sistemului inventarului de stat şi totodată ale Comisiei de înregistrare şi protecţie a monumentelor, însă, această hotărâre unilaterală a guvernului bolşevic de a rupe relaţiile diplomatice cu România va marca momentul în care problema tezaurului românesc de la Moscova, a fost transferată în sfera politicului şi folosită de guvernul sovietic ca element de presiune.

în urma acestui eveniment, Franţa, care la 1747 prin Lafont de Saint-Jenne defineşte conceptul patrimoniu artistic naţional şi care încă din 1793, prin cei cincizeci şi ;doi (52) de membri ai Comisiei Temporare a Artelor inventariază materialul artistic prevăzut pentru Luvru (deschis la 18 noiembrie în acelaşi an), îl însărcinează pe Joseph Noulens, ambasador la Petrograd (Sankt Petersburg), cu protecţia temporară a intereselor româneşti în Rusia, încredinţându-i şi misiunea de a se ocupa special de conservarea tezaurului românesc depus la Moscova. La 1 februarie 1918 Noulens comunică faptul că tezaurul românesc depus la Kremlin a fost încredinţat Puterilor Aliate pentru garantarea restituirii împrumuturilor pe care acestea le făcuseră României în timpul războiului. O zi mai târziu, Labonne, consulul general francez la Moscova, a luat în primire de la Guerin arhiva Consulatului General Român din Moscova şi odată cu aceasta protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului B.N.R., cheile de la încăperea în care au fost depozitate valorile B.N.R., protocoalele de depunere a valorilor Casei de Depuneri şi actul de cumpărare a tipografiei B.N.R. Proaspătul consul a intenţionat să procedeze şi la inventarierea şi verificarea valorilor, sigilarea/ acestora şi asigurarea unei gărzi permanente. A renunţat însă, după consultarea cu colegii englezi şi americani, considerând suficient să aducă la cunoştinţa autorităţilor bolşevice faptul că tezaurul românesc reprezenta în acel moment garanţia Aliaţilor pentru împrumuturile acordate de aceştia României. Iată în ce mod, Europa civilizată a anulat ceea ce realizează evidenţa ştiinţifică în plus faţă de obiectul artistic izolat: crearea conceptului patrimoniu artistic.

„Evidenţa ştiinţifică”, pe care o tot invocăm, nu e un simplu slogan. Ea ilustrează o viziune, comunică o atitudine pozitivă faţă de obiect şi faţă de patrimoniu în genere. Inexistenţa ei, cum a fost cazul celui de-al doilea transport, a anulat practic, posibilitatea obiectului cultural de mare încărcătură emoţională şi intelectuală să vorbească tuturor generaţiilor despre universul fascinant al trecutului nostru.

Până în august 1918 când a fost arestat şi expulzat din Rusia, cheile de la încăperea în care fusese depozitat tezaurul B.N.R. şi aceea de la Sudnaia Kassna au rămas în păstrarea consulului francez, apoi au fost încredinţate consulului Danemarcei, care la rândul său le-a încredinţat vice-consulului danez, care obligat fiind să se întoarcă în ţara sa, le-a luat cu sine la Copenhaga, urmând să le trimită de acolo Ministerului de Externe al Franţei. Chiar dacă dezinteresul faţă de depozitul românesc la Moscova a fost/este evident, M. Gr. Romaşcanu afirma că „în iulie 1918 valorile erau intacte”.

VII „Subiectul unei poveşti fantastice”: TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA, PARTE A NEGOCIERILOR ÎNTRE ROMÂNIA ŞI RUSIA

Încă din aprilie şi iunie 1919, delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris a depus două memorii în chestiunea restituirii tezaurului, rămase fară consecinţe, din cauza lipsei de sprijin din partea Aliaţilor, îndeosebi a Angliei şi Franţei.

Încercările de recuperare a tezaurului au rămas de fiecare dată fară rezultat, datorită faptului că partea sovietică a subsumat această chestiune dificilelor probleme politico-teritoriale, care au marcat relaţiile dintre România şi Rusia Sovietică. în pofida abestui fapt, România a promovat, cu un firesc care ne tulbură, o politică de apărare a păcii postbelice şi a stabilităţii în regiune, acţionând pentru stabilirea de relaţii de bună vecinătate cu toate statele din zonă.

Negocieri cu privire la problema tezaurului nostru de excepţie, s-au purtat în 1920la Copenhagaşi Londra, iar în 1921 la Varşovia, unde reprezentantul Rusiei a promis returnarea lui, numai după reluarea relaţiilor diplomatice.

În plină epocă a încercărilor de restituire a valorilor sechestrate de bolşevici, s-a vehiculat chiar ipoteza că tezaurul se poate afla în Statele Unite, astfel cum rezultă din schimbul de note dintre Departamentul de Stat din Washington şi Legaţia Statelor Unite ale Americii din Bucureşti, din august 1921. Conţinutul documentelor (publicate de altfel în „Magazin istoric”56), indică faptul că autorităţile de la Washington au înregistrat, în prima parte a anului 1921, intrarea în ţară sau/şi pe piaţa aurului a unor cantităţi apreciabile de metal preţios, a cărui provenienţă necunoscută făcea obiectul unor investigaţii de identificare.

Prin nota din 14 august 1921se înţelege că, „s-ar putea ca o parte din cei 500.000.000 lei în monede de aur, depozitat la Moscova de guvernul român în 1917 şi garantaţi (…) de guvernele britanic, francez şi rus, să fi luat drumul Statelor Unite.”

Ajunşi aici, nu putem să nu ne întrebăm dacă aceste note/telegrame au fost doar efectul discuţiilor repetate şi al zvonurilor care au circulat în diversele medii europene în cursul anilor 1920-1921 sau dacă ele nu relevă cumva existenţa unor coincidenţe fericite sau nefericite. Analizele rapide, simplificatoare nu pot însă, ţine locul răspunsului raţional argumentat.

În schimb, o nouă încercare a guvernului român de a reintra în posesia tezaurului de la Moscova a avut loc în 1922, cu prilejul Conferinţei internaţionale economice de la Genova. Delegaţia română condusă de Ion I. C. Brătianu a prezentat un amplu memoriu privind istoricul problemei, însoţit de documente care demonstrau fără nici un dubiu dreptul de proprietate al României asupra tuturor bunurilor evacuate la Moscova în 1916-1917 şi sechestrate de bolşevici. Conferinţa a hotărât că „guvernul sovietic rus va restitui guvernului român valorile depozitate la Moscova”. La 2 mai 1922, Ministerul de Externe al Franţei a comunicat Rusiei Sovietice această decizie, desigur ignorată.

În cadrul Conferinţei de la Lausanne (decembrie 1922-ianuarie 1923)delegatul rus a prezentat o formulă de rezolvare globală a raporturilor româno-ruse, la punctul întâi figurând „recunoaşterea sub o formă oarecare de către Soviete a alipirii Basarabiei la România contra tezaurului şi bijuteriilor Coroanei.”

Deşi în cadrul convorbirilor româno-sovietice de la Vienadin 1924, liniile de forţă ale politicii românşti s-au îndreptat în sensul despărţirii chestiunii Basarabiei de cea a tezaurului, neimplicând acceptarea vreunui compromis, negocierile s-au soldat din nou cu un eşec. De menţionat, că în acelaşi an, printr-o ordonanţă militară, în România a fost interzisă activitatea partidului comunist, efectuându-se numeroase arestări. Pe acest fond, în schimbul eliberării unui spion trimis în România să înfiinţeze organizaţii comuniste, în anul 1926autorităţile sovietice au propus predarea arhivei Bibliotecii Academiei Române aflată la Moscova şi „repatrierea tuturor prizonierilor români care mai existau pe teritoriul statului sovietic”.

Însă abia în iunie 1935, după ce cu un an înainte fuseseră reluate relaţiile diplomatice dintre România şi U.R.S.S., guvernul de la Moscova a hotărât să restituie României o parte din valorile româneşti pe care le ţinea sub sechestru. Presa vremii a relatat, că ar fi fost vorba de 1445 de lăzi în greutate de 135 mii kg, care cuprindeau doar piese de arhivă şi documente de stat. Acest episod a rămas timp de două decenii fară vreo urmare.

Tot în iunie, numai că în 1956un comunicat de presă anunţa că guvernul sovietic a hotărât „să transfere” Guvernului Republicii Populare Române o parte din comorile noastre de artă, încredinţate spre păstrare Rusiei. Obiectele tezaurului restituit, „constituit în trei grupe mari: monedele şi tezaurul de la Pietroasa, arta medievală, arta modernă şi contemporană”57 au fost prezentate publicului în cadrul unei expoziţii găzduite de Muzeul de Artă al Republicii, care s-a deschis în ajunul lui 23 august 1956.

La 3-11 septembrie 1965, într-un timp atât de oportun, adică, în contextul reconsiderării raporturilor dintre Partidul Comunist Român şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, după Declaraţia din aprilie 1964, şi într-un loc atât de neaşteptat de potrivit, adică Moscova, problema tezaurului a fost pusă din nou în discuţie. Leonid Ilici Brejnev (1906-1984) a răspuns delegaţiei române constituită din Nicolae Ceauşescu (1918-1989), Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Paul Niculescu Mizil, Manea Mănescu, Corneliu Mănescu, Nicolae Guină şi Andrei Păcuraru58, că problema tezaurului „are o vechime de 50 de ani şi ea se referă la socotelile dintre Rusia ţaristă şi România regală. (…)

După 50 de ani, deodată, două state socialiste încep să-şi amintească de relaţiile dintre guvernul ţarist şi guvernul regal. Pe noi ne-a uimit însăşi punerea acestei probleme. Desigur, nici unul dintre noi, participanţi la tratative, nu eram la turent cu această chestiune şi am ridicat totul în picioare.

Cum arată chestiunea la noi? Din materialele care există, reiese într-adevăr că în decembrie 1916 un reprezentant necunoscut, o figură nu prea reprezentativă – această acţiune a avut loc în condiţiile când nemţii ocupau ţara dvs. şi prezentau o mare primejdie – el, chipurile, în numele curţii regale, a transmis Comandamentului frontului de sud-vest – comandant era Miloradovici – aceste casete cu tezaur. Este interesantă istoria acestora. Se întâmpla în timpul războiului, ele au fost transmise pe încredere. In general cantitatea totală corespunde cu cea arătată de tov. Bârlădeanu. Insă, când mai târziu, o parte din casete au fost deschise de către guvernul nostru, s-a găsit şi încălţăminte a familiei regale. Există o listă care indică ce era în aceste casete: coliere, pantofi, îmbrăcăminte”. Iar dacă „vorbim de documente, există însă şi alte documente”, a continuat liderul sovietic. „Există un document din care reiese că România regală are datorii faţă de Rusia ţaristă pentru livrări de armament şi alte lucruri în sumă de 300 milioane dolari, ceea ce corespunde cu 274 tone aur.”

În plus, cu întîietatea anticipării, L. I. Brejnev a pus în mişcare o argumentaţie vastă în slujba susţinerii ideii, că în condiţiile în care cele două ţări au stabilit relaţii de prietenie, în cazul revendicării nu mai este vorba de „900 kg aur sau 300 milioane dolari” ci de o problemă politică. „Dacă şi noi vom începe să răscolim această problemă veche, ceea ce ar fi împotriva dorinţei noastre şi a dvs., aceasta ar putea duce în mod inevitabil la apariţia unor fenomene nedorite şi la aţâţarea patimilor.” Cu alte cuvinte, comunismul impus ne impunea.

Toate acestea fiind spuse cu gentileţea studiată a celui care se ştie atotputernic, discuţia care a avut neîndoielnic şi dramul său de teatralitate, ce a facut-o încă şi mai memorabilă, s-a încheiat fară vreun rezultat.

VIII. TEZAURUL DE LA MOSCOVA: SUBIECT DIFICIL ŞI ACTUAL

În urma evenimentelor răsunătoare care s-au petrecut în decembrie `89, noua clasă politică, (ne)pregătită să-şi asume vinovăţiile istoriei, a contactat Consiliul Europei, care şi-a dat acordul de a încerca o mediere între părţi. în 1995, delegaţia română la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin Adrian Severin, a iniţiat un proiect de rezSluţie privitoare la dureroasa problemă a tezaurului românesc aflat la Moscova, discuţiile purtate cu acel prilej fiind consemnate în Documentul (motion) nr. 7356 din 12 iulie 1995. Angajând însă doar pe semnatari59, documentul acesta nu a mai fost discutat în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

În luna octombrie a aceluiaş an (1995), autorităţile ruse au declinat posibilitatea întâlnirii celor două părţi la nivel de experţi, motivând că Parlamentul rus tocmai punea în discuţie proiectul unei legi privind restituirea de către Federaţia Rusă a tuturor valorilor materiale, documentare şi artistice aparţinătoare altor state şi care se aflau în posesia sa din timpul celui de-al doilea război mondial. Cum nimic nu se întâmplă fară voie „de sus”, legea respectivă nu a fost votată. însă, cu ocazia aderării la Consiliul Europei (1996), Federaţia Rusă s-a angajat60, în baza punctului XII din Avizul nr. 193/25.I.1996, să înceapă negocierile cu toate ţările care reclamau, sub imboldul sentimentului decent al voinţei, restituirea bunurilor lor excepţionale, aflate din timpul celui de-al doilea război mondial pe teritoriul actual al Federaţiei Ruse.

Stăpînă pe situaţie şi extrem de diplomată Banca Naţională a României a pus la dispoziţie raportortorului special al Consiliului Europei, în vizită în România în 1999, un dosar cu documente originale privind condiţiile în care tezaurul a fost depus spre păstrare la Moscova în 1916-1917, ce anume s-a restituit în timp şi ce a rămas în posesia Rusiei.

Ulterior, Comitetul pentru Cultură, Ştiinţă şi Educaţie al Consiliului Europei a întocmit, prin Raportorul General pentru Moştenire Culturală, doamna Vlasta Stepova din Republica Cehă (grupul socialist), un Raport61 asupra tezaurului stabilind, printre alte concluzii şi recomandări că „este evident faptul că o cantitate considerabilă de valori culturale a fost depozitată la Moscova între 1916 şi 1917. Acestea aparţineau statului român, instituţiilor (inclusiv mănăstiri) şi persoanelor private”62.

Cu mai multă discreţie din considerente care au avut şi un evident caracter politic, a fost făcută şi intervenţia/presiunea unei întregi serii de personalităţi politice de anvergură. Debutul a fost evidenţiat de Adrian Năstase, pe atunci ministru de externe, care alături de omologul său sovietic Alexandr Besmertnih parafează la 22 martie 1991Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi prietenie dintre URSS şi România. Documentul încearcă să adapteze retorica şi instrumentele de tip Helsinki, concepute în plin război rece, la o Europă marcată de probleme diferite: revendicări teritoriale şi lupte etnice, lucidităţi economice, nesiguranţă socială şi sărăcie, libertăţi tolerante şi grozavele judecăţi morale etc.

Două săptămâni mai târziu (4 aprilie 1991) preşedintele Ion Iliescu, cu prilejul vizitei oficiale pe care o face la Moscova, va semna acest Tratat, alături de Mihail Gorbaciov. La limita de sus a discuţiei, a fost abordată şi problema tezaurului, expediată rapid, desigur. Întrebând despre soarta tezaurului, Ion Iliescu a primit un răspuns deja celebru: „nu cunosc problema dar mă voi informa”. Prin această ripostă, sintagma lui Nietzsche „voinţă de putere” era încă o dată probată.

După eşuarea puciului de la Moscova din august 1991, URSS dispărea de pe harta lumii, locul acesteia, ca subiect internaţional, fiind preluat de Federaţia Rusă. România semnase deci, o înţelegere cu o entitate care nu mai exista. Oricum, Tratatul de bază dintre cele două ţări nu a fost validat vreodată de Parlament, din cauza neînţelegerii pe problema restituirii tezaurului României şi a denunţării Pactului Ribbentrop-Molotov.

În perioada cuprinsă între 1991 şi 1995 atitudinea rece şi critică a României şi Rusiei a fost temperată de definirea poziţiilor ambelor părţi, precum şi de stabilirea cadrului juridic al Tratatului. În acest sens, pe linie parlamentară s-au întreprins mai multe vizite: cea a preşedintelui Consiliului Federaţiei (Camera superioară a Parlamentului din Federaţia Rusă) din iunie 1995; cea a ministrului rus de externe, în aprilie 1996; şi cea a preşedintelui Dumei de Stat (Camera inferioară a Parlamentului din Federaţia Rusă) din ianuarie 1997. Aceste întrevederi însă, nu au pus punct la problemele dintre părţi.

Între anii 1996 şi 2000 Tratatul de bază cu Rusia a trecut în planul secund, iar discuţiile pe marginea acestuia au fost, pe moment, date uitării. Acest lucru a fost cu putinţă, deoarece în acest interval de timp s-a pus mai mult accentul pe negocierea tratatelor de baza cu ţările vecine României, politică condiţionată de criteriile de preaderare la structurile euro-atlantice. În aceste condiţii, mult mai importante au devenit relaţiile bilaterale cu vecinii, fapt ce a determinat încheierea Tratatelor de bază cu Ungaria (1996) şi Ucraina (1997) şi definitivarea Tratatului cu Republica Moldova.

Noul context internaţional creat de acel „nine-eleven” (11 septembrie 2001), a „apropiat” Rusia de America în lupta comună împotriva terorismului internaţional, anulînd atitudinea lor convenţional-rigidă. În aceste împrejurări, au apărut şi „cedările” Rusiei în problema aderării României la NATO şi la Uniunea Europeană.

Aşa deci, într-un moment în care lumea întreagă aluneca spre confuzie, clasa noastră politică s-a găsit, ea însăşi, în faţa unui examen dificil, a cărui încărcătură nu era doar simbolică, patriotică sau patriotardă. Relaţiile cu bătrîna şi obosita Rusie au fost, cel puţin în secolul XX, piatra de încercare a fiecărui regim. De modul în care acestea au acţionat mecanismul politic, în sens corector şi/sau modelator, a depins, de cele mai multe ori, direcţia şi sensul de dezvoltare a ţării noastre.

În cazul de faţă, lucrurile au fost relativ limpezi. în luna octombrie a anului 2001, Partiul Social Democrat (mai degrabă am zice „statul român”, pentru a nu se interpreta politic) a demarat, oarecum, brusc, discuţiile pe marginea Tratatului de bază cu Rusia, deoarece chestiunea autorităţii generale (politice şi/sau culturale) nu era încă deschisă interogării. De aceea, răspunsul cu care s-a întors preşedintele Camerei Deputaţilor, Vaier Dorneanu, de la Moscova a surprins atât numele sonore ale politicii româneşti, cât şi mulţimea educată sub/de dictatură.

Pentru nivelul perioadei anterioare anului 2003, interesele României impuneau necesitatea unui acord bilateral, acord care nu fusese niciodată încheiat între noile regimuri rezultate după ultimul deceniu al secolului trecut. încheierea acestui acord era însă condiţionată de rezolvarea disputelor legate de trei copleşitoare probleme: restituirea tezaurului, denunţarea pactului Ribbentrop-Molotov (cerinţele părţii române) şi neaderarea la un pact ostil Rusiei (cerinţa părţii ruse care viza, însă, în mod direct, relaţia României cu NATO). Această ultiumă problemă părea depăşită în 2003, cel puţin în stadiul ei declarativ63.

Însă, soluţiile ce decurgeau din aceste tipuri de abordare, principial diferite, asupra remedierii diferendelor, au fost de două feluri: primul avea în vedere o rezolvare utilitaristă care, în mod evident, viza maximizarea beneficiilor. Din această perspectivă, intenţiile celor care purtau responsabilitatea acestui tip de tranzacţie păreau perfect îndreptăţite. Renunţarea la cerinţele referitoare la pact şi la tezaur ar fi generat, pe calede consecinţă, relansarea relaţiilor politice, sociale, culturale şi, nu în ultimul rând, economice cu Federaţia Rusă. Lucru extrem de important, cu avantaje majore. Deoarece, din punct de vedere economic, s-ar fi redeschis poarta exporturilor spre Rusia şi s-ar fi reglementat problemele generate de importurile energetice. Din punct de vedere politic, se putea intui că legiferarea relaţiilor cu Rusia ar fi determinat şi o clarificare a relaţiilor cu Republica Moldova. Problema serioasă/decisivă însă, deriva din semnificaţia simbolică a acestei abordări. Pentru buna credinţă a celor neavizaţi însă, soluţia utilitaristă poate părea, raportat la haloul de informaţii mai curând nespecifice, nu un compromis, ci o lipsă acută a simţului istoric. O întrebare se impune: ar fi putut guvernul epocii să evite pericolul decepţiei?

Vizând libertăţile tolerante ale democraţiei, cel de al doilea fel de remediere a diferendelor, trebuia să ţintească cu orice preţ respectarea unor principii şi a unor valori fundamentale. Asumarea acestora se putea face numai în urma deciziilor politice, legitimate desigur, de întreaga naţiune. Soluţia sugera susţinerea restituirii tezaurului şi imperativul denunţării Pactului Ribbentrop-Molotov.

Începând cu 6 mai 2003, zi în care miniştrii de externe ai României şi Rusiei, Mircea Geoană şi Igor Ivanov au parafat, la Bucureşti, Tratatul politic româno-rus64, acest punct de vedere nu mai poate fi luat în discuţie. Atât Geoană, cât şi Ivanov au precizat că problema tezaurului şi denunţarea Pactului Ribbentrop-Molotov au fost plasate unei comisii româno-ruse65, alcătuită din profesionişti ai momentului (istorici şi economişti) care urmează să evalueze „într-o perioadă rezonabilă” aceste subiecte, să găsească soluţii „unanim acceptabile” şi să propună, prin urmare, recomandări părţilor implicate. Toate aceste lucruri nu sunt înscrise însă în Tratatul de bază, ele făcând obiectul unei Declaraţii politice comune, care a fost iscălită de cei doi miniştri de externe cu ocazia semnării Tratatului, de către preşedinţii Iliescu şi Putin. În acest context, „iritarea” şefului diplomaţiei de la Moscova provocată de insistenţa ziariştilor faţă de complicata temă a tezaurului, nu mai miră pe nimeni. „Emoţiile sunt bune la teatru, nu în diplomaţie. De 10 ani am încercat să rezolvăm problemele existente pe baza emoţiilor şi nu am reuşit” a declarat Igor Ivanov, referindu-se la dezamăgirea demobilizatoare pe care o stârneşte în rândul publicului intelectual subiectul tezaurului depozitat între anii 1916 şi 1917 la Moscova. In aceiaş Declaraţie, acelaş Igor Ivanov,66 confirmă însă faptul, că de la bun-început era cunoscută şi acceptată ca atare problema constituirii unei comisii comune care să se ocupe, printre altele, şi de tema tezaurului. Precizearea este necesară întrucât desfăşurarea ulterioară a întâlnirilor comisiei, precum şi diversele declaraţii făcute de la etajul superior al diplomaţiei noastre67, ar putea sugera că obiectul de activitate al comisiei nu priveşte şi tema tezaurului.

Comisia mixtă româno-rusă, a fost constituită iniţial, cu intenţia de a lăsa problemele sensibile inter partes pentru o rezolvare ulterioară. Decizia aceasta a fost cumva impusă de interesele României legate de aderarea şi integrarea sa în structurile economice, politice şi militare occidentale: Consiliul Europei, Uniunea Europeană şi NATO. Fără nici o intenţie însă, de a zgîndări orgolii pe care le< ştia şi/sau bănuia, România a pendulat tot timpul între dorinţa de normalizare a relaţiilor ei cu vecinii, prin încheierea unor tratate de bună vecinătate şi nevoia şi/sau datoria de a nu abandona momentele cheie fixate în istoria ei imediată, printre care şi cea a tezaurului rămas la Moscova.

O problemă similară s-a pus şi în ceea ce priveşte relaţia cu Ucraina şi situaţia Insulei Şerpilor relativ recent tranşată, – favorabil României, am spune noi -, printr-un arbitraj internaţional (mediat de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga).

În acest context întrebarea este: această speţă s-ar putea constitui într-un exemplu încurajator, aplicabil şi în cazul tezaurului? Probabil că ar fi greşit să răspundem cu da sau nu. După cum am arătat, reprezentanţii României în diferitele structuri europene au încercat să se implice direct pentru a realiza o presiune internaţională asupra Rusiei. Soluţie logică în contextul în care este greu de presupus că România singură ar fi putut convinge puterea copleşitoare a Rusiei. Apoi, trebuie să remarcăm, nu fără grija de a exprima o banalitate inconfortabilă, că Ucraina nu e Rusia şi nici Insula Şerpilor nu e Tezaurul de la Moscova. In timp ce Insula Şerpilor exista şi există, tezaurul a ridicat şi ridică încă multe semne de întrebare. Iată de ce, pentru rezolvarea situaţiei întii-un viitor greu previzibil, România trebuie să menţină problema nu numai în atenţia celor două părţi68 dar să o şi (re)amintească instituţiilor interguvernamentale din care face parte.

Din această perspectivă, ar părea defectuoasă soluţia plasării problematicii tezaurului în sarcina discursurilor teoretizante despre ce… şi cum… ale unei Comisii imixte româno-rusă, cu activitate relativă, fară efecte notabile, înfiinţate însă, printr-o Declaraţie comună a miniştrilor de externe în momentul încheierii Tratatului (4 iulie 2003).

Perioada ulterioară a demonstrat, pentru oricine s-a arătat interesat de Tezaurului… devenit simbol al unui trecut care în prezent cere socoteală, că miniştrii de externe ai României au pus în mişcare întreaga lor diplomaţie, (re)aducând subiectul în atenţia întâlnirilor bilaterale, la nivel înalt69.

Însă, nici balcanica târguiala politică şi nici manifestările lehamitei generalizate nu vor ajuta la (re)aducerea în ţară a stocului de aur al Băncii Naţionale a României, a celei mai mari părţi a bijuteriilor M. S. Regina Măria şi a valorilor noastre culturale. Pentru recuperarea tezaurului naţional trebuie mai întâi să ne recăpătăm speranţa că putem face acest lucru. Or, acest tip de simţire nu poate face obiectul unei negocieri sau unui document care se poate anexa la Tratatul bilateral.

Tocmai în timpurile acestea când cheltuiala de energie politică devine aproape inutilă, a ne alătura celor care apără patrimoniul cultural printr-un studiu problematizat asupra tezaurului românesc de la Moscova, echivalează cu un act de conştientizare a responsabilităţii ce revine fiecărei generaţii faţă de moştenirea trecutului.

ARIADNA ZECK, cu consultarea pentru aspecte de drept internaţional şi relaţii internaţionale, a doamneiANA SAVU

BIBLIOGRAFIE

I. Lucrări de specialitate

1. Bibicescu G.I. – Opt ani în Banca Naţională a României, Bucureşti, 1921;

2. Lapedatu Alexandru – Scrieri alese: articole, cuvântări, amintiri, Editura Dacia, Cluj, 1985;

3. Magazin Istoric nr.4/1992, Bucureşti;

4. Mihail Alexandru F. – Noi completări despre tezaurul de la Moscova. D. D. Pătrăşcanu ne dă interesante amănunte, Dimineaţa din 27 iulie 1933;

5. Moisiuc Viorica – Romania’s Treasure evacuated in Moscow in 1916 and confiscated by the soviets – A Present International Problem, Ed. Augusta, Timişoara, 2001;

6. Pătrăşcanu D.D. – în faţa naţiunii, Editura H. Steinberg & Fiul, Bucureşti, 1925;

7. Romaşcanu Mihai Gr. – Tezaurul românesc de la Moscova, editura Fundaţiei, Bucureşti, 1934;

8. Rosetti Radu R. – Mărturisiri (1914 – 1916), Editura Modelism, Bucureşti, 1997;

9. Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1958;

10. Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova, Editura Fundaţiei Culturale Magazin Istoric, Bucureşti, 1999;

II. Lucrări cu caracter general sau/si de sinteză – dicţionare, enciclopedii, istorii -

1. Breban Vasile – Dicţionar General al Limbii Române, Ediţie revăzută şi adăugită, vol.II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992;

2. Creta Zorela, Mareş Lucreţia, Şteffanescu-Goangă Zizi, Şuteu Flora, Şuteu Valeriu – Mic Dicţionar al Limbii Române, Editura Demiurg, Bucureşti, 1992;

3. Georgescu Vlad – Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992;

4. Ionescu Grigore, Bucureşti, Ghid istoric şi artistic, Fundaţia Regele Carol al II-lea, Bucureşti, 1938;

5. Iorga Nicolae, Istoria Bucureştilor – Bucureşti, 1939;

6. Kiriţescu C. – Istoria Războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol.II;

7. Micheli Mario De – Avangarda artistică a secolului XX, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968;

8. Opriş Ioan – Ocrotirea patrimoniului cultural, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986;

9. Warnes David – Cronica Ţarilor Ruşi, Editura M.A.S.T., 2001.

III. Studii, articole şi documente

1. Arhivele Statului, Bucureşti, Fond primăria Municipiului Bucureşti, dosar 162/1906;

2. Coliu Emil, Muzeul Ioan Kalinderu, în Revista „Boabe de Grîu”, nr.8, Bucureşti, 1934;

3. Tzigara-Samurcaş Alexandru, Colecţia Kalinderu, în „Minerva” din 30 decembrie 1913, republicată în Muzeografie Românească, Bucureşti, 1936;

4. Tzigara-Samurcaş Alexandru, Revendicări artistice din Austria, în „Convorbiri Literare”, LVI, aprilie 1924, p.304;

5. Zeletin C.D., Studiu introductive la Alexandru Tzigara-Samurcaş, Scrieri despre arta românească, Editura meridiane, Bucureşti, 1987, p.22-23.

1 Romaşcanu Mihail Gr. – Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1934.

2 Lapedatu Alexandru – Scrieri alese – articole, cuvântări, amintiri – Editura Dacia, Cluj, 1985, p.230.

3 Lapedatu Alexandru, op. cit., p. 230.

4 Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1958.

5 Comisia alcătuită din specialişti aparţinând atât organismelor cu diverse responsabilităţi în materie de protejare a patrimoniului muzeal, cât şi din alte instituţii cu tangenţă la domeniu, condusă de academicianul Mihail Ralea

6 Studii asupra tezaurului, op.cit., p. 10

7 Acest prim decret intitulat „Despre înregistrarea, luarea în primire şi păstrarea monumentelor artistice şi arheologice aflătoare în Rusia” este continuat şi completat de altele în 1921, 1923, 1924 (documentaţie în Vladimir Ivanov „Monuments and Society”, Simposium on Monuments and Society ICOMOS, Leningrad 2-8 septembrie 1969, publicat la Paris, 1971, P.13)

8 cu sediul la Paris

9 Circulara Secretariatului General al B.N.R. publicată în „Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova”, Editura Fundaţiei Culturale Magazin Istoric, Bucureşti, 1999, p.88.

10 Adică restul din tezaurul polonez, care în septembrie 1939 a fost scos prin România şi trimis în străinătate pentru a nu fi capturat de trupele germane

11 Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova, Editura Fundaţiei Culturale Magazin Istoric, Bucureşti, 1999, p.89.

12 Scrisoarea Comisiei Monumentelor Istorice publicată în Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova, op.cit. p.89.

13 Raportul întocmit de Serviciul Arhitectură de pe şantierul Tismana publicat în Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova, op.cit. p.92.

14 Vasile Breban, Dicţionar General al Limbii Române, ediţie revăzută şi adăugită, vol.II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992

15 Zorela Creta, Lucreţia Mareş, Zizi Ştefânescu-Goangă, Flora Şuteu, Valeriu Şuteu, Mic Dicţionar al Limbii Române, Editura Demiurg, Bucureşti, 1992 16. Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale.

16 Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale.

17 Georgescu Vlad – Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.177.

18 Georgescu Vlad, op.cit. p. 178.

19 Georgescu Vlad, op.cit. p. 178.

20 Georgescu Vlad, op.cit., p. 182.

21 Rosetti Radu R.-Mărturisiri (1914-1916), Editura Modelism, Bucureşti, 1997, p.172.

22 Kiriţescu C. – Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, voi.2.

23 Rosetti Radu R., op.cit., p. 172.

24 Rosetti Radu R., op.cit., p. 172.

25 Rosetti Radu R., op.cit., p. 16.

26 Romaşcanu Mihail Gr., op.cit., p. 7.

27 Romaşcanu Mihail Gr., op.cit., p. 16-17

28 Bibicescu I.G. – Opt ani la Banca Naţională a României, Bucureşti, 1921, p.24-25

29 Romaşcanu Mihail Gr., op.cit., p.21.

30 Documentul nr.14 publicat în Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova, op.cit. p.l56-157.

31 Romaşcanu Mihail Gr., op. cit., p. 27.

32 Georgescu Vlad, op.cit, p. 183.

33 Romaşcanu Mihail Gr., op. Cit., p. 43.

34 Romaşcanu Mihail Gr., op.cit., p.43.

35 Romaşcanu Mihail Gr., op. cit., p. 34.

36 Pătrăşcanu D. D. – în faţa naţiunii, Editura H. Steinberg & Fiul, Bucureşti, 1925, p.9-10.

37 Mihail Alex. F. – Noi completări despre tezaurul de la Moscova, D.D. Pătrăşcanu ne dă interesante amănunte, Dimineaţa din 27 iulie 1933, p. 12.

38 ne referim aici, în primul rând, la generaţia care a stat sub semnul marilor deschideri culturale, marcate de studiile istoricilor acad. prof. univ. Alexandru Xenopol (1847-1920), Nicolae Iorga (1871-1940) şi Dimitrie Onciul (1856-1923), cu toţi buni cunoscători şi ocrotitori ai patrimoniului cultural construit:
- arheologul acad.prof.univ. Ioan Andrieşecu (1888-1944);
- istoricul acad.prof.univ. Nicolae Bănescu (1878-1971);
- filologul prof.univ. Ştefan Bezdechi (1888-1958);
- filosoful-lingvist acad.prof.univ. Vasile Bogrea (1881-1926);
- istoricul acad.prof.univ. Ion Bogdan (1864-1919);
- filosoful-diplomat prof.univ. Dimitrie Drăghicescu (1875-1945),
- istoricul acad. Constantin Giurescu (1875-1918);
- medicul-chimist acad.prof.univ. Constantin Istrati (1850-1918);
- scriitorul acad.prof.univ. GeorgeMurnu (1868-1957);
- istoricul acad. om politic şi ministru în mai multe rânduri Ion Nistor(1876-1962);!
- istoricul acad.prof.univ. Vasile Pârvan (1882-1927);
- scriitorul şi istoricul Radu Rosetti (1877-1949), apoi la toate călăuzele intelectuale nenumite din epocă.

39 Lapedatu Alexandru, op.cit., p.232-318.

40 Studii asupra tezaurului…, op.cit, p. 11

41 La 12 iunie 1956, presa românească prelua comunicatul Agenţiei Tass.

42 Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op.cit.

43 Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op. cit., p. 11.

44 Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op. cit, p. 233.

45 Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1939, p.328.

46 Emil Coliu, Muzeul Ioan Kalinderu, în Revista „Boabe de grâu”, nr.8, Bucureşti, 1934, p.480

47 Grigore Ionescu, Bucureşti – Ghid istoric şi artistic Fundaţia Regală Carol al II-lea, Bucureşti, 1938, p.130

48 Alexandru Tzigara-Samurcaş, Colecţia Kalinderu, în Revista Minerva din 30 decembrie 1913, republicat în Muzeografie Românească, Bucureşti, 1936, p. 187

49 Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op.cit, p. 11.

50 Manifestul futurist apare în limba franceză, în jurnalul Figaro din Paris, în 20 februarie 1909 şi apoi în revista milaneză Poesia, nr.1-2. cele trei manifeste futursite în Mărio de Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, p.327

51 Arhivele Statului, Bucureşti, Fond Primăria Municipiului Bucureşti, Dosar 162/1906

52 Arhivele Statului, …, dosar cit.

53 CD. Zeletin, Studiu introductiv la Alexandru Tzigara-Samurcaş, Scrieri despre arta românească, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, p.22-23

54 Alexandru Tzigara-Samurcaş, Revendicări artistice din Austria, în „Convorbiri Literare”, LVI, aprilie 1924, p.304

55 CD. Zeletin, op.cit., p.23

56 Magazin Istoric, nr.4/1992, p.25-29.

57 Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op.cit., p. 11

58 Discuţiile au început în ziua de 4 septembrie şi au fost reluate în 9-10 septembrie; partea sovietică, fiind luată prin Surprindere a solicitat timp de gândire. Textul integral al stenogramei se află în fondurile Arhivelor Naţionale, arhiva CC. al P.C.R., fond Cancelarie, dosar 124/1965

59 Severin, Romania, SOC; Nemeth, Hungary, UDR.; Gricius, Lithuania, LDR; Severinsen, Denmark, LDR; Kelam, Estonia, EDG; iaani, Estonia, EPP; Newall, United Kingdom, EDG; Ragnarsd6ttir, Iceland, EDG; Columberg, Switzerland, EPP; Ruffy, Switzerland, SOC; Err, Luxembourg, SOC; Rodeghiero, Italy, LDR.; Explicaţii: SOC : Grupul Socialist, EPP : Grupul Partidului Popular European, EDG : Grupul Democratic European, LDR: Grupul Liberal, Democratic şi Reformist, UEL: Grupul Stângii Europene Unite

60 „10. The Parliamentary Assembly notes that the Russian Federation shares fully its understanding and interpretation of commitments entered into as spelt out in paragraph 7, and intends:
XII. to negotiate claims for the return of cultural property to other European countries on an ad hoc basis tjhat differentiates between types of property (archives, works of art, buildings, etc.) and of ownership (public, private or institutional);”.

61 http://assembly.coe.int/Documents/WorkingDocs/Doc02/EDOC9459.htm

62 „It is evident that a considerable quantity of objects of cultural value was deposited in Moscow in 1916-17. This belonged to the Romanian state, to institutions (including monasteries) and private individuals”

63 Igor Ivanov, ministru de externe al Federaţiei Ruse într-un conferinţă de presă comună cu ministrul român de externe de la acea dată, Mircea Geoană, care a avut loc în sala Gafencu din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, 5 mai 2003: “După cum am subliniat de mai multe ori, este dreptul suveran al României de a se integra în UE, în NATO, sau nu. Noi colaboram cu România în calitatea actuala pe care o deţine şi dacă se va integra în UE vom colabora cu ea şi în aceasta calitate. în ceea ce priveşte discuţia globală privind criza din Irak şi a reglementarii post-război, acest aspect este departe de relaţiile dintre România şi Federaţia Rusă.”

64 Introdus în legislaţia internă prin Legea nr. 24/2004 pentru ratificarea Tratatului privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare dintre România şi Federaţia Rusă, semnat la Moscova la 4 iulie 2003, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 194 din 4 martie 2004.

65 Ale cărei existenţă şi obiect de activitate au fost luate foarte în serios de partea română care a emis chiar Hotărârea Guvernului nr. 880/2004 privind finanţarea si funcţionarea componentei române a Comisiei româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României, depus la Moscova în timpul primului război mondial, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 556 din 23 iunie 2004.

66 Conferinţă de presă comună cu ministrul român de externe de Ia acea dată, Mircea Geoană, care a avut loc în sala Gafencu din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, 5 mai 2003: „După cum am mai spus deja, în acest scop s-a luat decizia de a crea o comisie bilaterala cu participarea experţilor, a savanţilor, care se vor ocupa de studierea acestei probleme şi cred că este cazul să aşteptăm rezultatele activităţii acestei comisii care va putea da un răspuns la această întrebare”.

67 „Din nefericire, domnul Diaconescu denaturează faptele. La discuţiile româno-ruse din 27 februarie 2009 de la Moscova, la nivel de miniştri de externe, nu a fost vorba de reluarea negocierilor privind tezaurul romanesc, ci de reluarea lucrărilor Comisiei Publice Comune de studiere a problemelor legate de istoria relaţiilor bilaterale”, arată un comunicat semnat de Andrei Nesterenko, purtătorul de cuvânt al MAE al Federaţiei Ruse.
La acest tip de abordare, ministrul român de externe, domnul Cristian Diaconescu a avut următorul răspuns „S-a făcut purtătorul de cuvânt că nu înţelege în legătură cu faptul că nu era vorba de Comisia pe Tezaur şi, dacă ţineţi minte, povestea de o comisie care să se ocupe inclusiv de despăgubirile pe care le-am datora noi după război. Aia este o altă comisie.”.

68 Cel puţin cu ocazia bilanţului pentru anii 2005 – 2007, problematica Tezaurului României depus la Moscova în timpul celui de-al doilea război mondial figura printre obiectivele principale în relaţia cu Federaţia Rusă. -
Mihai Răzvan Ungureanu, ministru de externe al României:
„Relaţia cu Federaţia Rusă s-a deschis spectaculos după întâlnirea domniei sale cu Preşedintele Puţin în februarie anul trecut şi apoi a evoluat într-un ritm destul de greu de calificat astăzi ca fiind un ritm care să fi avut precedente pe paliere inferioare de greutate politică; între miniştrii de externe, de exemplu. Am fost eu la Moscova, a venit Serghei Lavrov la Bucureşti: temele au devenit din ce în ce mai limpezi, mai clare, tratarea lor – fie că era vorba de tezaur, fie că este vorba ile cooperarea politică în bazinul pontic sau de problema transnistreană – a devenit mult mai relaxată, am deschis canale neconvenţionale de dialog şi de acţiune politică pe teme delicate, şi spun cuvântul aşa, ieşind cumva din norma mea de confidenţialitate.”

69 Cristian Diaconescu, ministru de externe al României: „Deci, discuţia la Moscova (din 27 februarie 2009, n.n.) a fost în legătură cu Comisia pe Tezaur. Practic, sunt două comisii care funcţionează între cele două state: una, Comisie de Istorie şi care dispută aspecte generale de istorie bilaterală şi Comisia pe Tezaur, înfiinţată prin Tratatul din 2003. Această comisie are statut legal. Deci, este asumată şi de Parlamentul României şi de Duma de Stat. Comisie, tot cu o componentă de academicieni, istorici şi una guvernamentală. Era rândul părţii ruse să convoace această comisie. Am discutat cu Serghei Lavrov acest lucru şi dânsul şi-a dat acordul.”

Recomanda-ne si cometeaza acest articol.

Tweet